"Nu mai plange. Shht! Gata. S-a terminat. Totul s-a terminat. Nu va mai fi nimic pentru care sa plangi. Va disparea totul. Va trece. Va fi bine. Gata! Nu mai plange." Ea nu plangea cu mine. Plangea pentru mine. N-am inteles de ce ma consola, ce motiv avea sa stea langa mine si sa-mi mangaie ranile, ranindu-se singura cu dezolarea mea, n-am inteles ce o retinea alaturi de mine...dar nu am protestat. Am stat asa, cu lacrimi in ochii goi si infrigurata, uitandu-ma departe in orizont, incercand sa conturez putina speranta cu ochii, dar esuand lamentabil. Nici nu mai stiam la ce ma uit. Vedeam varfurile brazilor inalti inaltandu-se in zare, cerul revarsandu-se in aramiu, intunecandu-si boltile si inecandu-si putinele raze de soare ce mai hoinareau ratacite in imensitatea lui.Amurgul se prelinse incet adormind imprejurimea si conducand-o intr-un dulce abis. Nu ma durea. Nu simteam niciun fel de suferinta, nu aveam nicio rana nevindecata ce pulsa dureros inauntrul meu; nu aveam regrete, nu imi era teama. Eram goala de sentimente. Si tocmai de aceea eram asa. Tanjeam inauntrul meu dupa o simtire, cat de mica, dar era zadarnic. Nicio licarire de speranta nu reusi sa patrunda in adancul pustietatii sufletului meu. Era starea continua de purgatoriu, de resemnare, de goliciune ce ma manca pe dinauntru si ma inebunea. Si plangeam fara sens, fara sa stiu motivul, fara sa am vreo explicatie; doar lasam lacrimile fierbinti sa cada si sa umezeasca pamantul. Era inutil. Nu rezolvam nimic. Nu faceam nimic ca sa schimb nimicul in care traiam. Nu. Doar priveam inlacrimata cum asfintitul se asterne mut peste intreaga zidire. Uitasem ca ea inca era alaturi de mine. Avea o mana pusa in jurul umerilor mei si ma strangea usor. Privirea ii era atintita departe, cugetand la lucruri imposibile; fata ii era inexpresiva si tacuta. Nimeni nu deranja simplitatea peisajului, domoala liniste ce se scurgea incet-incet, odata cu lumina. Soarele isi mai trimise o ultima raza fragila ce se franse la jumatatea drumului, apoi se ascunse printre arborii maiestuosi. Auzeam cantecul greierilor si mici chicoteli de copii. Am inchis ochii si mi-am pus o mana in jurul taliei ei mici. Am zambit putin si ea mi-a intors gestul cu un ranjet superb. Am inceput sa mergem prin padurea deasa, aproape alunecand pe frunzele umede si ruginii cazute pe tarana. "Va trece. Nu acum, nu aici. Dar asa va fi. Vei vedea", spunea ea. Mi-am ridicat ochii acum uscati si goi si am privit-o bland. "Da...va trece. Candva. Si cand va trece...nu voi mai fi aici sa vad cum tot ce am construit se prabuseste. Nu voi mai fi aici sa plang fara rost, sa tanjesc dupa sentimente, sa ma hranesc din lacrimi si iluzii vagi. Si vei vedea. Si pentru tine va trece. Vei fi aici sa vezi cum lumea devine cel mai ingrozitor iad si in ciuda focului intens ce se va raspandi, tu vei fi fericita. Pentru ca intotdeauna ai fost trista in rai, macar in iad sa fii fericita."
Muzica imi intra in vene. O simteam, rascolindu-ma, strabatandu-mi interiorul si vindecandu-mi ranile. O auzeam mangaindu-ma, o simteam imbratisandu-ma, o vedeam dansand valsuri si cantandu-mi serenade. Era atat de vie, de colorata in sufletul meu, incat era ca si cum ma desparteam de trupul meu si imi lasam sufletul sa hoinareasca prin eterul senin.
Era tot ce aveam. Mai presus de ce vroiam, ce trebuia, ce imi spuneau ceilalti. Era ceva divin ce intra in mine, prin mine si imi patrundea adanc in toti porii si in sange facandu-ma una cu ritmul si versurile. Era o eliberare din lanturile maniei, tristetii, superficialitatii. Era o senzatie coplesitoare ce te afunda intr-o dulce amortire. Si nu mai simteam nimic din ce ar fi trebuit sa simt. Era eliberarea vietii mele, sentimentul pentru care mi-as fi dat si duhul si tot ce aveam. Era exact ceea ce asteptam atata timp. Erau notele mele speciale, inlantuite intr-o dulce armonie si soptite cu atata tandrete in urechea mea.
Nu mai exista un "eu". Toata fiinta mea era intruchipata in muzica. Simteam ca plutesc pe acorduri si arpegii fara sa-mi pese de nimic si de nimeni. Era o sansa de cateva minute la o noua viata, la noi dileme infiripate in sunete atat de diverse si diferite. Am inchis ochii si am patruns si mai adanc in inconstienta existentei mele. M-am lasat purtata de val, trimisa in largul marii mele imaginare unde nimic nu avea sens si m-am predat versurilor, cantand vina cuiva inexistent in Because of you.Simteam o eliberare totala, o dulceata pura ce imi invada inima si ratiunea, pana mi-am dat seama ca... toata fiinta mea s-a cufundat in muzica.
Because of you
I never stray too far from the sidewalk
Because of you
I learned to play on the safe side so I don't get hurt
Because of you
I find it hard to trust not only me, but everyoane around me
Because of you
I am afraid.
Era totul atat de vag si de difuz incat nu imi putea aminti de nimic din trecut. Vedeam imagini incetosate si iluzii nedefinite si incercam din rasputeri sa le ignor, dar esuam lamentabil in speranta zadarnica de a-mi bloca toate aparitiile si sunetele ce imi bantuiau mintea. Si ratiunea striga, protestand zgomotos sa le indepartez, dar simteam ca era ceva mai presus de mine, ca ma depasea si ca, oricand as incerca sa le gestionez si sa le sterg din memorie, ele erau tot acolo.Asa ca am invatat sa le ignor, sau , cel putin, sa ma prefac ca sunt normala in prezenta altor oameni ca sa nu ma trezesc legata cu o camasa de forta si inchisa intr-o camera complet alba. Atunci chiar as inebuni si ar fi insuportabil sa am certitudinea ca nu sunt normala.
Nu vedeam nimic clar si simplul fapt imi dadea mari dureri de cap. Nu era nimic din ceea ce am mai vazut, nu erau amintiri chinuitoare ce ma torturau pana la moarte. Nu. Pe acelea stiam sa le controlez cat de cat, in asa fel incat sa nu cad de tot si sa nu ma mai pot ridica.Dar erau doar niste imagini , ca niste fotografii care uneori se miscau lent in fata mea, ca si cum ar fi fost cu incetinitorul. Si nu erau deloc coerente sau precise, de aceea credeam ca inebunesc.
Am vazut o sala de sport ingusta si niste banci de lemn pe marginea ei; imagine deloc cunoscuta, dar deranjanta imediat ce am vazut-o. Salile de sport nu au fost niciodata preferatele mele si ma omora numai gandul ca as putea ajunge iar intr-una. Apoi, niste oameni cu fete indiferente si reci, de aveam impresia ca e un joc de teatru sau ca au fost inghetate de o forta ciudata si extraterestra. Niste rasete usoare, ca de clopotei, pe un fundal alb, apoi niste plansete surde, inecate, care se opreau la perioade nelimitate, ca si cum cineva incerca din rasputeri sa planga dar nu ii ieseau decat niste sughituri nedeslusibile. Lucruri total in antiteza, care se bateau cap in cap, sau mai exact, se bateau in capul meu. Si oricat as fi incercat sa le gasesc sensul, tot nu ma prindeam. Din nou, simteam ca imi scapa ceva destul de important cat sa ma limpezeasca si sa ma faca sa vad lumea din alta perspectiva. Dar erau desarte. Nu pricepeam nimic.Asa ca nici nu ma mai oboseam. Dar erau tot acolo, idiferent de cat de mult incercam sa le indepartez. Erau acolo si imi secau fiecare secunda din linistea interioara.
In alte timpuri, vedeam lucruri mult mai incetosate decat le vad acum. Daca asta chiar ar fi posibil. Am vazut odata un trandafir alb patat cu rosu inchis. Parca era sange. Si apoi,niste stanci intunecate de care se izbeau valurile furioase ale marii, o padure intunecata cu licariri de violet ce se arata repetat, ca si cum incerca sa imi transmita un semnal. Dar nu intelegeam nimic si toate acele imagini pareau sa ma inebuneasca. Ma pierdeam de fiecare data cand vedeam padurea , care la prima vedre parea doar o poza, dar cu cat o vedeam mai des, cu atat imi dadeam seama ca e imensa, ca te poti rataci indelung in ea, ca poti cauta ceva acolo fara nicio tinta, dar ma opream inainte sa ajung sa ma dau cu capul de pereti. Nimic nu avea sens. Dar cea mai ciudata dintre toate, a fost o camera goala , fara nimic inauntru, cu ferestre sparte si bucati de sticla inconjurand cuprinsul. A fost prima imagine care chiar mi-a captat interesul asa incat m-am concentrat pe ea. A inceput apoi sa se invarta, totul, ca si cum ar fi fost pe o roata; si am vazut un pistol incarcat si aruncat langa geam, plin de sange si cu amprentele unei maini murdare imprimate pentru totdeauna pe el. M-am concentrat mai tare pe ea, exagerat de curioasa de posesorul ei si...intr-un final l-am vazut. Era cu spatele, uitandu-se la ceva intins pe podea, nu mi-am dat seama ce era, dar cred ca era o fata; avea parul brunet, geaca de piele neagra si maini pline de sange. Am stat 3 secunde ca sa caut prin imagini cine era fata , dar chiar atunci, baiatul brunet s-a intors si m-a strafulgerat cu o privire otelita. Am inghetat si mintea mi s-a golit de orice imagine. Am fost prea speriata ca sa incerc sa revad acele scene si brusc infrigurata.Cu siguranta asa ceva nu era posibil si m-am gandit la cateva alternative de iluzii. Poate doar imi imaginam toate; dar nu eram eu suficient de creativa cat sa creez imagini atat de diferite incontinuu si nici atat de masochista cat sa ma torturez uitandu-ma la ele fara alta sansa de a le ignora si neintelegan nimic din tot ce imi ilustreaza. M-am gandit profund la ce insemna acea aparitie in mintea mea si la cum faptul ca ma concentrasem indelung pe ea ma facuse sa vad si mai multe. Dar n-am mai incercat vreodata sa inteleg mesajul ce incerca sa mi-l transmita creierul, toata acea tacere apasatoare care parea ca sufoca intreaga camera, sangele de pe pistolul criminalului si de pe mainile lui sau umbra incremenita si incetosata ce statea intinsa pe podeaua camerei. Nu. N-am mai incercat sa inteleg pentru ca simteam tot mai mult ca n-are logica. Si, in cateva zile, am fost sigura ca totul fusese atat de absurd incat nici n-am mai incercat sa scormonesc in memorie sa-mi amintesc detaliile. Eram convinsa ca mintea imi juca feste si nu vroiam sa fiu nevoita sa fac o vizita la psiholog. Imi ajungeau toata galagia si haosul din minte , cu toate sunetele asurzitoare ce le auzeam in ultima perioada si strigatele de advertisment fara rost, pentru eternitate. Dar tot nu puteam sa scap de ele. Si nu ma mai puteam preface ca nu le aud, din moment ce pareau ca imi striga in fata tot felul de cuvinte. Si nu vroiam sa ma concentrez iar pe ele, nu vroiam sa ma sperii. Un singur episod infricosator, parca desprins dintr-un film de froaza, imi era de ajuns. Nu vroiam mai multe. Dar imaginile si sunetele continuau sa ma bantuie zilnic, rascolindu-ma si impletindu-se cu visele mele si transformandu-se in cosmare. Nu aveam sa scap de ele daca nu faceam ceva. Si habar n-aveam ce.
Orologiul batea ultima oara. S-a auzit un "tic" puternic si apoi doar liniste, desi toti asteptau acel "tac".Secundele, minutele, orele, zilele se imprastiau in aer ca pulberea, ratacind in imensitate. Si nu au mai existat clipe, momente, vorbe. Totul se risipisera ca nisipul in clepsidra, hoinarind fara nicio destinatie.Amintirile, regretele, cuvintele efemere rostite doar o data pluteau in adancul cerului, se rupeau de insemnatatea lor, se pierdeau in mii de sensuri si capatau alte forme. Orizontul era plin de cuvinte si imagini, aranjate in toate partile, ca niste piese de puzzle ce asteptau sa fie puse laolalta. Oamenii le priveau cu ochii plini de durere, unii cu lacrimi , altii cu o resemnare apasatoare. Dar nimeni nu deranja tacerea profunda in care s-a cufundat intreaga suflare.
Parea un memonent unic; de cugetare, de revederea trecutului si plangerea greselilor. Dar fara posibilitatea de a te intoarce acolo, de a repara toate erorile. Pur si simplu, iti priveai faptele patimitoare intepenit, fara sa poti face nimic. Ca o recapitulare. Una dureroasa pentru ca , la un moment dat, iti dadeai seama ca trecutul tau a fost dominat de greseli, de lacrimi, de nedreptati. Si din nou, nu poteai face nimic. Asa ca doar priveai.Si linistea te cuprindea in mrejele ei tinandu-te strans, astfel ca n-aveai cum sa scapi.
O mana tremuranda intinsa dupa tine, sunetul vag a unor pasi scartaind pe podea, niste cuvinte dureroase spuse intr-un moment de cumpana, un zambet firav in semn de scuza, cateva lacrimi asteptand sa tasneasca din coltul ochiului, o lumina difuza trecand prin inaltul cerului, prea putine regrete pentru tot ce a fost, prea multe asteptari zadarnice pentru viitor, atat de multe iluzii si vise desarte... si apoi loviturile, una dupa alta, fiecare mai dureroasa decat cealalta si caderea neintrerupta, tot mai adanca, zvacnirile unui trup care-si dadea duhul, o ultima dorinta fara sens spusa unei persoane insignifiante, intunericul absolut ce a urmat si nimicul ravasit in care toti au patruns. Memoriile a mii de oameni, sau doar a unuia. Trairi incetosate, inchise undeva cu cheia si apoi eliberate de o forta nebanuita. Cuvinte consolatoare care si-au pierdut intreaga forma, sonoritate. Regretele incete si atat de greu rostite a unei fiinte deplorabile. Dar nimic conceret. Totul se invartea in jurul cuiva invizibil inexistent. Si le priveai nelinistit cum capata diferite intelesuri, cum se misca si devin din ce in ce mai accentuate, amintindu-ti de perioade sfarsite, epuizate, ale vietii tale. Dar nu era nimic acolo. Toate erau dovezi ale trecerii neregulate a timpului, marturii nespuse a greselilor de mult uitate; toate izvorau de undeva din interior. Din interiorul tau. Pentru ca timpul nu asteapta o secunda sa castigi tot ceea ce ai visat, un minut sa termini de scris jurnalul care te-ar fi putut face mult mai fericit, o ora sa gasesti raspunsul potrivit, o zi sa iti dai seama unde ai clacat, o saptamana sa te intorci la motivul existentei tale, un an sa iti repeti ultima sansa. Nu. Nu asteapta pe nimeni si pe nimic. Doar trecea nepasator tot inainte, lasand urme profunde, rani nevindecate si lacrimi dureroase.
Franturi de gheata aspra se izbira de pamantul umed, ranindu-l cu raceala lor.Coborau vijelios din cer si se frangeau in eter, ca sulitele. Ma infiorau. N-am vazut nimic mai distrugator ca asta.
Mi-am lasat privirea sa hoinareasca peste geamul inchis, incercand sa numar puntele negre de pe el. Nu era usor, parea ca gheata stergea orice urma de murdarie .Am privit in jos si apoi mi-am dat seama ca nu vroiam sa fac asta. Jos era gol, nimic; un covor vechi acoperea podeaua sparta ce ascundea atat de multe. N-am mai avut curajul sa ma uit.
Erau prea multe la mijloc, prea multe motive, prea multe incertitudini ca sa le las in urma. Ma bantuiau neincetat si nu imi permitau sa gandesc limpede. Prea multe amintiri. Mi-am strans ochii. Era mai rau sa ma gandesc la ele, sa le analizaz, decat sa le traiesc. Subconstientul meu pastrase atat de clar amintirile, atat de limpede, incat aveam impresia ca respir prin ele. Ca nu pot rezista fara ele. Dar era gresit. Nu imi faceau bine. Vroiam sa scap, sa fug, sa ma pierd in lume si sa ma prefac ca sunt una de-a lor; dar uram din tot sufletul toate acele mastile. Nu mai vroiam sa traiesc in trecut. Nu vroiam sa reinvii decorul, sa gasesc personajele mascate in oameni buni, sa joc iarasi deprimant pe scena vietii. Si totusi, toate veneau de la sine, simteam ca nu ma mai pot elibera de sfori, ca tot timpul cineva ma tragea inainte si inapoi si ma frangeam la mijloc; ca o papusa, dar una prea fragila pentru acea piesa.
Totul parea la limita. Nu existau bucati de gheata perfecte, care sa despice pamantul exact; erau doar cateva imperfectiuni care incercau, dar nu reuseau. Ca motivele mele, mereu in miscare, mereu dand iluzia ca vor reusi; dar cazand intotdeauna in fata argumentelor solide. Brusc, aerul paru mai greu de respirat, sufocant. Ma inspaimanta ideea de a cadea mereu in fata celorlalti, de a nu reusi sa trec peste piedici, de a nu ajunge la capat si doar de a ma invarti in jurul marginilor, fara a vedea nucleul.
Am deschis geamul. Aerul nocturn ma izbi in fata cu puterea lui. Era mult mai incarcat ca de obicei, simteam raceala strabatandu-mi trupul. Nu luasem inca o decizie. Urma iar sa ma invart printre principii si iluzii, sa plang pentru nimicuri si sa ma cert pentru fiecare. Centrul tuturor nu il vedeam, dar marginile le stiam atat de bine, mereu traind pe langa ele, mereu incercand sa ajung mai departe, dar totusi stagnand intr-un singur loc, in timp ce batalia principala se dadea inauntrul meu. Nu gaseam suficiente motive. Nu vedeam clar totul, mereu imi scapa ceva. Ceva important, pentru ca daca nu ar fi existat asa ceva, poate as fi putut sa merg mai departe,sa nu mai ratacesc si sa ma impiedic atat de des, sa calc pe langa gropi si sa ma avant inainte.Poate drumul nu ar mai fi fost atat de incurcat, serpuind peste adevaruri si conducand spre semi intuneric, mereu spre purgatoriul sublim; poate ar fi aratat doar o cale, drept inainte, fara opriri, fara incetiniri; perfect pietruit catre lumina. Si candva, in toata acea ceata densa ce invaluia intreg orizontul, as fi vazut lumina.
Ploua.Picaturile reci se topeau pe geamul fumuriu , tunetele puternice se frangeau pe cer, fulgerele spintecau in doua pamantul. Eterul se elibera de lanturile sufocarii si sufla rece peste intreaga zidire. Perdeaua de picaturi se intensifica si mai mult si uda tarana proaspata.
Priveam in gol, undeva departe, incercand sa trec de granitele posibilului si tinzand dupa dulcea inconstienta. Stand asa, visand lucruri marunte si superficiale, n-am mai simtit nimic. Si pentru prima oara, nu m-am mai zbatut pe podea sa inec in uitare amintirile, n-am mai varsat lacrimi amare, n-am mai simtit suferinta strapungandu-mi oasele, patima biruindu-ma; n-am mai simtit nimic. Si in acel nimic coplesitor, am vazut ca pot trai si asa. Pot respira fara sa simt privirea lui mangaindu-ma, atingerea delicata infiorandu-ma, soaptele calde consolandu-ma...
Am clipit ca sa pot vedea din nou cerul. Dar n-am putut. Ceva ud si fierbinte ma impiedica. M-am incruntat, simtind picaturi de apa curgand incet pe fata mea. Geamul era inchis, dar puteam simti raceala gaurindu-mi spatele. Mi-am ridicat privirea si apoi am vazut. Plangeam. Dar nu era durere, regret, pierdere in lacrimile acelea. Erau atat de pure, de fine , de inocente. Am zambit. Gestul m-a suprins; nu eram obisnuita sa ma afund atat de mult in obisnuita amortire incat sa nu o mai simt deloc. Dar acum...era diferit. Ceva se schimbase.
Ploaia incetase. O lumina difuza licarea fantomatic pe cerul azuriu. Mi-am sters lacrima ca sa o pot vedea. Picaturile inghetate de ploaie ce cazusera violent pe pamant stersera tot. Pt ca nu mai simteam nimic sagetandu-ma, nu mai eram atacata de memorii stinse, nu mai ingenuncheam incercand sa distrug tot ce mai ramasese intact in mine. Cerul plansese destul pentru mine. Acum era randul meu sa rad.
Zambeste!Lacrimile nu te vor lasa sa vezi lumina!
Am icnit uitandu-ma ingrozita la perdeaua alba, transparenta, incercand sa patrund cu privirea prin fereastra sparta. Simteam sangele curgand la marginea degetelor mele, durerea ingrozitoare strapungandu-mi pieptul, lacrimile fierbinti rostogolindu-se pe obrazul meu crapat. Pulsul imi bubuia in urechi, ticaitul neregulat al inimii batand spre final, rasuflarile grele secandu-mi trupul de viata. Capul imi vajaia si cunostiinta imi urla sa fug, sa ma ascund. Dar nu imi mai simteam picioarele, nu ma mai simteam pe mine; eram inghetata in camera rece, cu ochii intredeschisi, asteptandu-mi moartea.
Am privit inca o data bucatile de sticla din jurul meu si apoi am privit impietrita in sus. Era acolo. Ma astepta. Astepta sfarsitul meu, finalul tuturor, ultimele suflari. Astepta infinitul intunecos sa ma inconjoare si veninul sa se raspandeasca in toata fiinta mea. Era chiar mai frumos decat imi imaginasem, moartea i-a indulcit trasaturile facandu-l sa para de neatins, atat de divin...Parul lui aramiu inchis era aranjat in toate partile, ochii negri ma priveau cu asprime, buzele reci, perfecte, pareau atat de aproape...
Nu mai era mult. Simteam suferinta prelingandu-se in toate franturile corpului, veninul curgand neintrerupt raspindindu-se ca acidul prin venele mele, ploapele devenind tot mai grele cu fiecare fractiune de secunda...Dar nu vroiam sa inchid ochii. Nu. Daca i-as fi inchis, asta ar fi insemnat sa mor si sa nu-l mai vad niciodata ; si oricat de dureros era sfarsitul, nu vroiam sa nu-i mai pot vedea trasaturile angelice; nu vroiam sa mor fara sa-i pot admira inca o data intunericul profund al ochilor. Chiar si in fractiunile de secunda cat am mai respirat taraganat, mi-am tinut ochii numai pe el, absorbandu-i frumusetea, mirandu-ma de perfectiunea fetei lui. El statea nemiscat in fata mea, cu pumnii inclestati, asteptand.
Ratiunea se stinse incetul cu incetul si pleoapele se lasau incet, acoperindu-mi ochii cu o perdea neagra, sobra. I-am fortat inca o data sa se deschida esuand lamentabil, inima trasarindu-mi pentru ultima data si rasuflarea inghetata mi s-a oprit. Ultimul lucru pe care l-am vazut au fost ochii lui negri, privindu-ma cu o urma de durere pe chipul lui perfect.Apoi, totul se intuneca si raceala unei maini fine imi atinse podul palmei sangerande. N-am mai vazut gheata ascutita de langa mine, picaturile de ploaie rasfrangand pamantul umed, podeaua plina de bucati de sticla pe care muream. N-am mai vazut nimic.
