Poveste cu miros de nuc

    Nu o sa mint. N-ar avea rost. O sa va spun exact cum s-a intamplat: cum noaptea invaluia umbrele inserarii, cum vantul suiera printre crengile copacilor, raspandind un miros puternic de nuc. Acea mireasma ma infiora si ma incanta in acelasi timp; ma incita si ma chema, dar era atat de aproape de perfectiune incat ma inspaimanta, asa ca incercam sa o alung din mine.

  Miros de ploaie. Picuri reci se perindau in eterul umed, spaland parca pacatele lumii, atat de multe si de vaste, toate lasand o urma pe pamantul negru. Imi amintesc ca stateam in ploaie, linistita, asteptand parca un verdict iminent; imi amintesc ca imi imaginam ciocanasul judecatorului izbindu-se de masa de artar, rasunand asurzitor in toata incaperea si condamnandu-ma pe mine la o sentinta mult prea dura. Stiu ca era intuneric ca sufletul din mine si ca el statea in fata mea, tacut si trist, infricosat parca sa-mi spuna ce avea de gand. Dar eu stiam ce avea sa spuna, de aceea urmatoarele lui cuvinte au trecut ca o adiere prin mine, fara sa lase urme.

  - Nu mai pot face asta, a murmurat el incet. Picaturi mari de ploaie ii curgeau siroaie pe chip, slabindu-i hotararea din ochii-i aramii.

  - De ce? am soptit eu, tot atat de incet si inexpresiv. Mi se pare ca ii citesc gandurile, stiam exact ce avea sa spuna, imi imaginam durerea strapungandu-ma din toate partile, cuvintele lui ranindu-ma fizic, ca niste sageti ascutite. El insa a tacut, tacerea lui parca mai grea si mai apasatoare decat negura mata ce se intindea intre noi.

  Imi amintesc sentimentul de neputinta, de presimtire a unei suferinte acerbe ce avea sa ma incolteasca, sa ma sfasie de vie. Era ca o furtuna ce statea sa vina, ravagiile pe care avea sa le creeze mi se infatisau inaintea ochilor; vizualizam teama, confuzia.

  Cerul se rupea in doua, tunetul sfasiind bolta neagra, amutind fiecare sunet din eter. Linistea era parca impregnata in aer, dar o tacere asurzitoare, ce striga din toate puterile a deznadejde. Am facut un pas inainte, ploaia lovindu-ma puternic, cernand picuri de gheata in vazduhul intunecat. El statea incremenit, privindu-ma melancolic, sigur ca facea o dreptate sacrificandu-se pe sine. Stiam ca, despartindu-se de mine, credea ca isi ispaseste pedeapsa pentru atatea doruri nespuse, pentru tanjirile trecute spre idealuri mult prea inalte, stiam ca era sigur ca asta trebuia sa faca pentru a fi scapat de povara atator pacate. Stand incremenit pe poteca alunecoasa, langa nucul secular cu crengi aramii, cu haine negre si gluga atarnandu-i pe spate, arata la fel ca intotdeauna, cu privirea lui melancolica si patrunzatoare, cu varfurile buzelor rosii indreptate in jos, ochii lui ciocolatii exprimand neputinta, cateodata disperare. Mirosul lui de miere se imbina cu mirosul puternic de nuc, mireasma fiind coplesitoare.

   Stiu ca vroiam sa parcurg acei cativa metri dintre noi in fuga, sa-l strang in brate si sa-l las sa ma dojeneasca pentru frica de intuneric, pentru spaima de a fi singura, pe care mereu le considera puierile, “ capriciile unei domnite”. Voiam sa inlatur orice urma de strainatate dintre noi, sa ma intind si sa-i ating pielea alba, catifelata, sa ma cuibaresc la pieptul lui puternic, protector. Dar parea ca toate ne sunt potrivnice: negura densa ne despartea,vantul ne infrigura, ploaia ne lovea din ce in ce mai mult, departandu-ne unul de altul. Pana si noaptea, prietena lui din totdeauna, parea ca isi revendica drepturile aspura lui, trangadu-l de langa mine si ducandu-l spre mari indepartate, ce il chemau ce aceeasi ardoare cu care el le chema pe ele.

   Un visator, cu aspiratii inalte ce depaseau parca linia orizontului, intinzandu-se undeva dincolo de ceruri. Un moralist, ce credea cu putere in dreptatea absoluta, avand siguranta ca el e cel trimis pentru a o imparti, cateodata chiar pedepsindu-se pe sine pentru niste pacate imaginare, pe care avea certitudinea ca le comisese. Un pazitor al intunericului, un poet al vietii de dincolo de noi, el statea cu mainile pe langa corp, tintindu-ma cu privirea lui hotarata.

  S-a apropiat de mine, pasii lui rasunand ritmic pe trotuarul umed. O amorteala divina, o uitare dulce si inselatoare se raspandea in mine pe masura ce se apropia, intunericul si mirosul de nuc parandu-mi o realitatea vie si durabila. Mi-am intins mainile spre el, o ultima incercare spre a prinde o naluca a noptii, dar el mi le-a luat cu o miscare inceata si le-a lasat sa cada. Simplul gest a insemnat sentinta mea, a spintecat intunecimea noptii de vara ca o sageata, imprastiind o otrava amaruie in aer, ce ma ademenea si ma respingea in acelasi timp.

  Nu stiu daca am plans atunci, nu-mi amintesc lacrimile, nu-mi amintesc durerea. Nu stiu decat ca amorteala imi trecea incetul cu incetul, in locul ei intinzandu-se un gol nemarginit ce ma sufoca, negura inabusindu-ma cu densitatea ei, picaturile de ploaia cazand mai rapide si mai reci ca niciodata. Dupa lovitura, a urmat dezolarea. Si a fost mai mult decat puteam suporta. El a plecat in directia opusa, cu pasi hoinari, umbland parca in transa, cautand ceva ce nici el nu mai stia.

    Un fulger a luminat boltile ceresti, electricitatea curgand intru mine si ametindu-ma. Incercam din rasputeri sa respir, dar apa inghetata, intunericul si frigul ma inghiteau, ma nimiceau. Imi amintesc ce efemera mi s-a parut acea senzatie vie de protectie, pe care o simteam in apropierea lui si ce dura mi s-a parut realitatea adevarata, ce ma incatusa cu forta adevarurilor ei.

    Nu stiu ce ora era, parea ca timpul se diluase, ca noaptea incetase toata agitatia pamantului, ca ma lasase pe mine, goala pe dinauntru si ametita, sa ratacesc in vastitatea unei lumi moarte. Nu stiu cum am ajuns acasa, sau cum am avut curajul sa deschid usa, stiind ca nu il voi gasi acolo asteptandu-ma cu bratele deschise, mirosind a miere si nuc, cu cafeaua neagra si o carte groasa in mana. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e senzatia cearsafurilor reci si catifelate ce ma invaluiau si sentimentul de scufundare intr-un adanc neinchipuit. Nu am mai iesit la suprafata.

    Cinci ani mai tarziu, soarta ma gasea pe mine, fata ganditoare si visatoare de altadata, acum rece si calculata, asezata la biroul unei companii multinationale. Cafeaua mi se racise; era neagra si groaznic de amara pentru ca niciodata nu o indulceam, socotind ca nu merit dulceata zaharului. Preluasem ceva din datoria dreptatii, din sacrificiul de sine al lui Daniel, din melancolia iremediabila a firii lui, desi nu voiam s-o recunosc. Ma miscam incet si taraganat prin birou, cautand cu privirea un dosar. Starea de cumplita deznadejde nu ma lasase definitiv, ea diminuandu-se cu timpul, devenind suportabila. Nici durerea n-a intarziat sa apara, persistand mult timp in mine, tinandu-mi de urat, intensitatea ei fiind unicul lucru real ce imi spunea ca, desi rece si golita de sentimente, inca mai traiam. Dupa disparitia lui din viata mea, nu i-am negat existenta, nu am plans, nu am tanjit dupa el, cum poate altii ar fi facut. Din contra, certitudinea ca el a existat si ca inca mai traia undeva in lumea lui nedreapta, ma tinea vie si alerta, iar de amintirea lui ma agatam ca de ultima mea speranta.

   - Doamna Jefferson, au sosit domnii Bing. Sa le spun sa intre? L-am atintit cu privirea pe Mihai, asistentul meu, cu parul lui negru si carlionatat ce ii cadea in ochi si cu ochii caprui,si am incercat sa il vad in el pe Daniel. Dar nu era nimic in Mihai pe care sa il poti asemui cu Daniel, nu avea acea stralucire a ochilor combinata cu o profunzime aparte, ce te infiora, nu avea nimic din postura lui dreapta si impunatoare.

   - Sigur, am tusit incet facand un gest cu mana. M-am asezat in birou, band si restul de cafea amara. Am deschis sertarul al doilea, incarcat cu documente si am scotocit pana am dat de ultimul dosar. L-am pus pe masa, fixand cu privirea coperta neagra si titlul sidefiu, simtind un fior adanc cutreierandu-ma. Povestea noastra, intunecata ca o noapte de vara, cu sclipiri de electricitate si miros de nuc, era inchegata in foile albe, patate cu cerneala. Mi-am spus ca o voi publica intr-o zi, cand voi fi sigura ca durerea, oricat de cumplita ar fi fost, va fi disparand cu totul. Cu o miscare molcoma, am impins dosarul deoparte, soarele lunii august incalzindu-mi parul negru si raspandind cel mai placut miros de nuc.