Nu pot sa cred ca nu am mai scris aici de mult. Pare o vesnicie, o gaura in timp, nu pare natural- sa nu mai scriu zilnic aici.
Viata a devenit un tren. Un tren in care toti pasagerii sunt agitati, merg pe holuri speriati, fara a avea nicio tinta, doar de dragul de a merge. Sunt acei oameni care cauta prea mult, si nu gasesc in final nimic care sa-i satisfaca. Dar mai sunt acei oameni care au locurile in tren stabilite, care nu se agita asa mult, care stiu unde apartin, dar acei oameni se framanta mereu daca intr-adevar apartin acelui loc, din cauza ca nu au explorat mai mult lumea ca sa afle. Si in final, mai sunt cei care isi cauta locul in tren, dar ei stiu pe unde sa o ia, experimenteaza mai multe, isi gasesc locul, dar apoi regreta si se intreaba cum ar fi fost daca ar fi ales altceva.
Cred ca mi-am dat seama ca viata e ciudata. Mult prea ciudata. Informa, viata nu are nicio forma, e imprastiata, nu are reguli, e doar un spatiu vast in care te pierzi daca nu ai o busola, sau innebunesti daca ai una. Viata e intortocheata si sucita, si unii ies din ea fara sa inteleaga nimic.
Aveam mai multe de spus. Despre lucrurile mici care trebuie sa te faca sa zambesti. Despre toate acele zambete cand iti incepi ziua care iti fac toata saptamana stralucita. Despre oameni, si cat de ciudati, complexi si de neinteles sunt ei. Despre lume, cum tinzi sa te pierzi in ea si sa nu te mai regasesti. Despre lucruri importante, care pana la urma sunt banale si se uita repede. Despre decizii, si faptul ca eu urasc asa de mult sa le fac. Despre cat de plictisitoare e viata de liceu, cum totul pare acelasi, nimic nu se schimba, parca si lectiile sunt aceleasi, dar mai grele, mai intortocheate si greu de neinteles. Despre viata in general, un tren, o masina, viata nu e despre a pierde trenul sau a pierde o cursa importanta, e despre a stii sa iti gasesti drumul in infinit, in desert. Fara a avea nimic la tine, fara a stii nimic esential, despre puterea pe care ti-o da increderea, sau elementul acela special pe care putini oameni il au de a alege un drum pe care sa mearga si sa nu se abata de la el. Despre multe, despre nimic important in fond. Despre lucruri la care nu ne gandeam poate chiar deloc, pentru ca suntem prea prinsi in vartejul vietii. Despre dragoste, despre prietenie...despre dezorientare. Despre tot, dar cum am mai spus, despre nimic important in fond. Pana la urma, ideea e ca nu trebuie sa te gandesti la asta ca sa reusesti sa supravietuiesti. Daca o faci, cum am facut eu, s-ar putea sa te afunzi intr-o mare a deziluziei si sa nu mai fi capabil sa te intorci la suprafata.
Dar deocamdata, sunt pe linia de plutire.

Ma intorc, ma intorc la voi

M-am intors!!!!!! Surprinzator, dar adevarat. Tocmai citeam din vechile scrieri, incercand sa le sortez cumva. Si filozofam...vremea e atat de ploioasa incat daca nu filozofezi, atunci ce faci? Back to old, people. Miss you being here, with me.
Am realizat, in zilele cand ma uitam in noapte, ca intunericul nu ne poate fae rau. Oricat de sumbru ar fi, oricat de adanca ti s-ar parea prapastia dintre lumina si intuneric, adevarul este ca niciodata nu a existat ceva cu adevarat de temut. Si eu am aflat asta, in una din lungile mele seri de revelatie la miezul noptii. Va amintiti cand erati mici si va era frica sa stingeti lumina? Sau cand va ascundeati sub o perna din cauza tunetelor asurzitoare? Toate au fost, intr-un mod firesc, presimtiri ale fiintei noastre. Frica de nou. Frica de schimbare. Frica de a iesi din bolul tau de cristal. Iar aceasta frica ne-a impins pana la lucruri absurde.
Dar, odata ce crestem, ne dam seama de superficialitatea acelei frici. Ne dam seama ca, desi nu se vad culori, forme si nu se disting siluetele in noapte, intunericul apartine luminii, asa cum lumina apartine intunericului. Asa cum umbrele fac parte mereu dintr-o zi caniculara, asa cum in intuneric mereu stralucesc franturi de lumini palide, soarele si luna n-ar putea exista unul fara altul.
Intelegand ca toate au un sens, poate ca e timpul sa iesim de sub perna si sa ne lasam fascinati de culori si de izbucniri ale vremii, si sa inchidem lumina. Asa, in intuneric, e mult mai usor sa gandesti.

Bezna

Am inchis lumina. Din intuneric, nimic nu era clar, parea ca toate liniile camerei se pierdeau in conturul nedeslusit al noptii, ca sclipirile timide ale stelelor oglindite in fereastra erau franturi de vise; nimic nu parea ca apartine pe deplin locului, ca si cum nu exista niciun loc in care ar fi putut apartine. Luna alba si nemiscata, ca marmura perfecta, era incremenita intr-un punct fix de pe boltile reci, singura imagine lucida ce nu-si pierdea forma, esenta, culoarea, in marea obscuritatii si a impreciziei in care toate lucrurile pareau ca se afunda.
Intunericul imi facea bine. In negura pustie si densa, nu ma puteam gandi la nimic. Nimic decat dezolantul nimic care acoperea incaperea. Nimic. Mi-am repetat in gand, amplificand silabele, sunetele rasunandu-mi in minte ca un ecou care-mi reamintea constant : Nimic, nimic, nimic, nu e nimic. Geamul fumuriu pastra vag urmele unei zile ploioase, picaturi mari de apa prelingandu-se pe sticla subtire. Era o noapte linistita, meditativa, era calmul de dupa furtuna, sau tacerea ce prevestea o viitoare catastrofa; dar era liniste si asta era tot ce conta. Singurele sclipiri nocturne salasluiau fragile in colturi diferite ale orizontului, distanta dintre ele ca o prapastie absurd de adanca. Era ceva profund in noapte, ceva ademenitor, ceva ce te facea sa tanjesti dupa intuneric si sa te ratacesti in el. Era doar imensitatea negrului, asternut calm peste lume, intr-o bezna totala.
Gandurile le simteam reci, aproape absente, toate gravitand spre un centru, un nucleu absolut: noaptea. Se rupeau ca fasiile si hoinareau fara directie , se impanzeau ca albinele in locuri distincte si se pierdeau intre ele, uitandu-si scopul. Nu ma gandeam la nimic concret. Analizele nesfarsite ale situatiilor au incetat de mult sa fie un subiect de interes pentru mine, acum rezumandu-se la mici licariri de coerenta, pe care le respingeam subit, eloctrocutata parca de o energie infama. Amintirile s-au risipit ca pulberile de praf, coagulandu-se in timp si estompand incet rana cea mai mare. Dar au disparut. Si nu mai simteam nimic. O patura inexpresiva imi acoperea locul unde trebuia sa-mi fie inima si nimeni nu stia macar ca exista, ca e acolo. Atat timp cat nimic nu parea sa disturbe linistea mormantala a interiorului meu, nimic nu era deranjat, ca si cum nu a existat niciodata un motiv pentru ca el sa fie debusolat.
Am suspinat usor, ramanand intepenita in fata ferestrei, simtindu-mi corpul ca piatra. Nu voi lasa nimic sa ma abata. Nu. De data asta nu voi mai cadea prada memoriile, nu voi mai lasa acidul vremurilor trecute sa-mi strapunga venele. Mi-am strans mainile in pumni. Miscarea m-a dezorinetat, corpul meu inert brusc trezit de o miscare imprevizibila.
Poate ca totusi era ceva in noapte care ma deconcentra, care ma intriga prin simpla sa puritate: felul in care nimic nu parea ca se leaga. Nimic nu avea sens in noapte, nici negura, nici luminile, nici contururile vagi si incerte. Fara legaturi materiale pe care sa le pot asocia cu cugetul meu, cum as fi putut eu vreodata sa inteleg ca numai eu imi pot construi sforile vietii inauntrul meu?