joi, 26 august 2010

Desertaciune


Totul se-neaca, in eterna nepasare
Sufletul se zbate, se zbate si moare
Oamenii plang, regreta si uita
Si timpul se scurge peste o lume muta.

Prindem iluzii, iluzii nesfarsite
Credem minciuni, negam cuvinte
Traim ca sa distrugem, sa omoram
Ne pierdem existenta, ne coboram.

Scopul se pierde, se-afunda in uitare
Nimic nu e simplu, dar totul doare
Vrem putere, dar pierim in zadarnicie
Tindem spre etern, spre vesnicie.

Geniile tac, se sting si mor
Oamenii se-avanta, intr-un gand trecator
Aspira spre faima, vor lumini si avere
Nu vad limpede ca totul piere.

Mintim realitatea, descoperim taine,
Stergem trecutul, ignoram spaime
Traim murdar, fara pasare
Asteptand ceva care sa ne-aduca in uitare.

Respiram, vorbim, dar fara rost
Nu lasam nimic, nimic cu folos
Ratacim mereu pe-acelasi drum,
Vietuim vesnic in acelasi fum.

Zburam spre inalt, dorim fericire
Nu realizam ca n-avem nicio stralucire.
Ducem doruri frante si desarte
Ne risipim intr-o amara singuratate.

Imploram, cerem si rugam iertare
Dar Dumnezeu plange, il doare prea tare
Apoi uitam, trecem si visam
Inghetam in nimic, pierdem tot si clacam.

Timpul nu asteapta, nu vrea sa ne-asculte
Ne agatam de cuvinte suspendate, tacute
Gandim rece si nepasator
In timp ce raul e tot mai infloritor.

Murim, murim toti de-a randul
Nu credem, nu strigam nici cu gandul
Plangem pentru o vreme, dar nu vedem sensul
Din nou murim, suferim si nu stim rostul.

Nu schimbam nimic, lasam totul sa treaca
Poate intr-o zi, o sa se intoarca,
Nu pretuim viata, valorile le calcam
Ne certam necontenit, nu mai speram.

Prafyl se depune, peste tot ce-am avut
Nisipul se scurge, nu spunem un cuvant
Pentru ca stim, ca oricat am vrea
Nimic si nimeni nu ne poate ajuta.




marți, 17 august 2010

Agonia infinitului ireal


Am fost acolo. Nu mi-a placut. Am fost, dar n-am stat. N-am mai putut suporta. Dar am fost, oricat as incerca sa ascund asta, am fost. Si nu vreau sa ma intorc niciodata. Aceasta nu e o scrisoare. Nu am cui sa-i scriu. Sau as avea, dar nu simt atatea cat sa le pun pe hartie. Sunt doar ganduri. Mult, mult prea multe ganduri. N-am mai simtit nimic de atunci. Nimic. Si m-am zbatut sa respir, sa clipesc, sa revin la normal. N-am reusit. Chiar si acum, cand amintirea aceea pare atat de indepartata, o simt proaspata si gata sa ma atace. M-am luptat cu aerul, nu mai vedeam nimic. N-am reusit. Am intrat in agonie si n-am mai iesit. Si totul s-a pierdut. Eu m-am pierdut, rostul s-a pierdut, totul s-a pierdut. Nu mi-am revenit curand. Pluteam intr-un infinit static, cetos. Nimic nu era la locul lui, pentru ca nu exista niciun loc in care sa apartii. Nu ma zbateam, nu ma zvarcoleam, pentru ca nu aveam de ce. Am stat, am stat si am asteptat sa treaca. N-a trecut. Si atunci mi-am dat seama ca asteptarea si speranta sunt lucruri atat de relative, incat te pierzi in insemnatatea lor. Ceea ce astepti nu vine, ceea ce speri nu se intampla. Se intampla alte lucruri. Prea incurcate, prea neintelese, prea multe. Agonia nu mai era un cuvant. Era o temelie dupa care se construiau mii de alte temeri.Era un infinit ireal in care se avantau atatea. Era un abis, tot mai intunecat si adanc, in care puteai cadea, dar nu te puteai inalta. Era nimic si totul. Era ireal, dar exista atat de clar. Era neinteles si sobru, dar nimeni nu incerca sa afle. Dar ca sa nu se darame totul in fata mea, am asteptat. Si nu s-a intamplat nimic, pt ca nu vroiam sa se intample. Nu mai puteam suporta sa vad cum totul se darama in fata mea.

duminică, 8 august 2010

Reintoarcere la vechi, neputinta


Mi-am pus mana la gura sa-mi estompez tipatul. Respiratia mi s-a oprit si am inceput sa ametesc. Camera se invartea, dulapul...peretii...holul...Apoi am cazut. Si ultimul lucru pe care l-am simtit a fost o izbitura puternica si rece pe podeaua din living si o durere infipta in piept.

***
"Nu ma pot intoarce." Mi-am repetat a mia oara in minte, cuvintele rasunand ca un ecou in pustietatea mintii mele. In ultimele cateva ore, propozitia asta era singura care ma bantuia intruna, conturandu-se neincetat intr-un decor diferit al creierului, interpretandu-se singura si aratand mii de forme. Ma durea capul. SI nu, nu ma pot intoarce.
Nu imi permiteam sa ma mai intreb de ce. Am analizat totul la rece, cu putine motive, dar puternice, cu fapte reale si dureroase socotite ca superficialitati si idiotenii. Rece. Inghetat. Nu mai puteam fi subiectiva. Nu dupa tot ce s-a intamplat.Asa ca mi-am lasat mintea sa contrazica orice decizie a inimii. Nu ma simteam bine facand asta, dar nu-mi pasa. Nu mai puteam continua asa. Pentru ca nu o sa ma intorc.
M-am izolat intr-o lume lipsita de viata, intr-un colt si m-am gandit. Nimeni nu ma putea gasi si gandul parea ca imi alineaza simturile. Era mai bine asa, ma minteam eu neconvingator. Dar nu aveam de gand sa ma intorc acolo si sa dau piept cu atatea. Sa ma infrunt pe mine si pe vechile mele ganduri. Pentru ca stiam ca voi esua daca ma intorceam. Asa ca ma inselam singura, crezand ca, daca voi sta suficient aici, totul va trece. Pana si eu eram convinsa ca era o minciuna enorma, dar nu aveam alta alternativa.
Era intuneric. Soarele palid nu patrundea prin fereastra inchisa si acoperita. Nu vedeam nimic pe intuneric, totul era sters, schitat, pierdut. Am incercat sa-mi blochez gandurile. Sa le inchid, sa le ascund.
Liniste. Reusisem? Iluzia reusitei ma infiora. Cum de...? Dar am simtit radacinile cugetarilor mele bine infipte in ratiune si umbrele lor pandindu-ma pe la colturi.Nu aveam niciodata sa scap. Si eram o lasa, pentru ca mi se parea imposibil sa ma intorc acolo si sa stau dreapta in fata realitatii. Nu vroiam sa fiu in realitate. Nu imi placea.

***
Am mai facut un pas, tremurand pe podeaua aramie. Eram atat de nesigura. Ma temeam sa nu ajung in gol, sa nu cad, sa pierd drumul...Nu aveam timp de gandire. Desi traiam doar ca sa ma gandesc.
Un pas. Doar un pas despartea fasia de perdea de living. Nu imi mai simteam pulsul. Gandurile mi-au inghetat. Ma intorceam...din nou la vechea eu, la ganduri, la tot. Si eram groaznic de indecisa daca era hotararea corecta.
Am avansat. Nu mai vedeam intunericul...

marți, 3 august 2010

Ganduri sucite si intortocheate


Ma sufoc. La propriu. E atat de cald...Inabusitor. Nu pot respira toata sufocarea asta.Dar, ma descurc. Sper. Inca sper.
Recitesc cele doua randuri scrise pana acum. Din nou. Si din nou.
In ultima saptamana, am vazut atat de multa absurditate si patecism si ridiculozitate si prostie si toate alea, incat mi s-a acrit. Nu de alta, dar nu inteleg cum traiesc toti oamenii in asta. O fi vreo forta ciudata si extraterestra care le intuneca mintile si ii fac sa se comporte de-a dreptul prosteste. Tot ce e posibil. Oricum, nu cred ca voi gasi vreodata raspunsul la infinitele mele intrebari despre viata. Si despre oameni. Oameni ridicoli si cretini. Exact. Nu merita.
Mie dor de ploaie. De picurii mari si reci care se loveau zgomotos de fereastra translucida, de racoarea aerului usor de respirat, de senzatia apei udandu-ti parul desprins, de norii fumurii, de perdeaua de ploaie ce cuprindea intreg orizontul...de tot. Nu as fi spus asta nici in ruptul capului acum o luna, dar timpurile se schimba...Si vremea. Vremea e mult prea schimbatoare incat niciodata nu pot tine pasul cu ea. Ma lasa in urma. Daca ar fi sa imi schimb dispozitiile dupa vreme, as esua lamentabil. Nu sunt chiar atat de statornica, dar totusi. Am nevoie de un motiv pentru toate. Toate. Chiar daca acel motiv este unul de-a dreptul egoist si ilogic.
Dupa 3 zile, cand mi-am trecut degetele fine peste claviatura pianului, s-a simtit ca o adevarata binecuvantare. Studiind zilnic, nici nu imi dadeam seama cat de disperata si de dependenta eram de el. Pana acum. Din nou acea forta extraterestra care face lucrurile prea complexe. Dar de data asta nu ma deranjeaza. E mult prea confortabil.
Am crezut ca ma stiu...si credeam ca nu este numai o parere. Credeam ca sunt sigura ca ma cunosc. Si sunt, doar ca...uneori ma surprind si pe mine. In mod negativ, din nefericire. Urasc asta. Ar fi trebuit sa existe un ghid de autocunoastere, sau o carte care sa te descrie exact asa cum esti, sa iti dea indicatii despre ce ar trebui sa faci, ca sa nu mai clachezi si apoi sa ratezi, sa te ridici si apoi iar sa cazi. Ar fi mult mai simplu. Dar ce rost ar mai avea viata "libera", daca am sti mereu ceea ce ar trebui sa facem? Plus ca lucrurile sunt mult prea relative. Fiecare vede viata intr-un fel. Si cateodata, lucrul acesta este mai mult decat enervant.
Ma pierd. Am prea multe ganduri intortocheate si complicate, sucite si nedeslusite bantuindu-mi mintea. Mai scap de ele cand le pun pe hartie, dar vin altele. Analize psihologice, contraziceri cu mine insami si alegeri. Partea ce mai grea. Hotararile. Teama, nesiguranta, indoiala, ezitare, eschivare...Sunt prea multe. Ar trebui, intr-o zi, sa le scot afara. Daca am putea sti exact ceea ce am gandi..Nu numai noi, dar si intre noi. Cat de usoara ar fi soarta noastra...de dulce...
Dar traim prin ganduri, prin decizii si amintiri. Traim in mintea noastra si realitatea e ca o improspatare a memoriei. Si atunci, cum ramane cu cei care intr-adevar nu gandesc?