luni, 24 ianuarie 2011

Bezna


Am inchis lumina. Din intuneric, nimic nu era clar, parea ca toate liniile camerei se pierdeau in conturul nedeslusit al noptii, ca sclipirile timide ale stelelor oglindite in fereastra erau franturi de vise; nimic nu parea ca apartine pe deplin locului, ca si cum nu exista niciun loc in care ar fi putut apartine. Luna alba si nemiscata, ca marmura perfecta, era incremenita intr-un punct fix de pe boltile reci, singura imagine lucida ce nu-si pierdea forma, esenta, culoarea, in marea obscuritatii si a impreciziei in care toate lucrurile pareau ca se afunda.
Intunericul imi facea bine. In negura pustie si densa, nu ma puteam gandi la nimic. Nimic decat dezolantul nimic care acoperea incaperea. Nimic. Mi-am repetat in gand, amplificand silabele, sunetele rasunandu-mi in minte ca un ecou care-mi reamintea constant : Nimic, nimic, nimic, nu e nimic. Geamul fumuriu pastra vag urmele unei zile ploioase, picaturi mari de apa prelingandu-se pe sticla subtire. Era o noapte linistita, meditativa, era calmul de dupa furtuna, sau tacerea ce prevestea o viitoare catastrofa; dar era liniste si asta era tot ce conta. Singurele sclipiri nocturne salasluiau fragile in colturi diferite ale orizontului, distanta dintre ele ca o prapastie absurd de adanca. Era ceva profund in noapte, ceva ademenitor, ceva ce te facea sa tanjesti dupa intuneric si sa te ratacesti in el. Era doar imensitatea negrului, asternut calm peste lume, intr-o bezna totala.
Gandurile le simteam reci, aproape absente, toate gravitand spre un centru, un nucleu absolut: noaptea. Se rupeau ca fasiile si hoinareau fara directie , se impanzeau ca albinele in locuri distincte si se pierdeau intre ele, uitandu-si scopul. Nu ma gandeam la nimic concret. Analizele nesfarsite ale situatiilor au incetat de mult sa fie un subiect de interes pentru mine, acum rezumandu-se la mici licariri de coerenta, pe care le respingeam subit, eloctrocutata parca de o energie infama. Amintirile s-au risipit ca pulberile de praf, coagulandu-se in timp si estompand incet rana cea mai mare. Dar au disparut. Si nu mai simteam nimic. O patura inexpresiva imi acoperea locul unde trebuia sa-mi fie inima si nimeni nu stia macar ca exista, ca e acolo. Atat timp cat nimic nu parea sa disturbe linistea mormantala a interiorului meu, nimic nu era deranjat, ca si cum nu a existat niciodata un motiv pentru ca el sa fie debusolat.
Am suspinat usor, ramanand intepenita in fata ferestrei, simtindu-mi corpul ca piatra. Nu voi lasa nimic sa ma abata. Nu. De data asta nu voi mai cadea prada memoriile, nu voi mai lasa acidul vremurilor trecute sa-mi strapunga venele. Mi-am strans mainile in pumni. Miscarea m-a dezorinetat, corpul meu inert brusc trezit de o miscare imprevizibila.
Poate ca totusi era ceva in noapte care ma deconcentra, care ma intriga prin simpla sa puritate: felul in care nimic nu parea ca se leaga. Nimic nu avea sens in noapte, nici negura, nici luminile, nici contururile vagi si incerte. Fara legaturi materiale pe care sa le pot asocia cu cugetul meu, cum as fi putut eu vreodata sa inteleg ca numai eu imi pot construi sforile vietii inauntrul meu?