sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Cri cri cri, toamna gri

M-am uitat un pic prin oras azi..totul era asa gri..Frunzele demult s-au despartit de copaci, murind in zborul lor si esuand pe pamant. Ploaia le-a tricat frumusetea. Ceea ce obisnuia sa fie un joc al culorilor tomnatice, a devenit umezeala, mizerie, noroi si gri...Toata ziua a fost gri, cu frunze zburatoare care mai trec pe la fereastra, cu autobuze incarcate de oameni figuranti. Oare asa ar trebui sa fie, Doamne? Sa ne plimbam asa prin viata, fara sa stim unul de altul? Ar fi chiar trist..

Nu stiu ce altceva sa mai spun. Aveam impresia asta pregnanta de gri, gri gri, si am vrut s-o impartasesc cu voi. Gri....imi aminteste de Bacovia. As spune ca toamna asta, cand se intuneca mai repede, cand e frig, nu e soare si totul pare lipsit de viata si culoare, nu este pentru mine. O toamna a sufletului amar si gol. Putred...suflete al meu, tu nu esti asa, nu-i asa? Nu esti trist si gol cum te crede toamna, nu? Mai exista o pulsiune de caldura, un sambure de speranta, asa-i? Spune-mi ca da, te rog, spune-mi ca mai esti.

Si totusi..ce gri e afara...

luni, 4 iunie 2012

Poveste cu miros de nuc


    Nu o sa mint. N-ar avea rost. O sa va spun exact cum s-a intamplat: cum noaptea invaluia umbrele inserarii, cum vantul suiera printre crengile copacilor, raspandind un miros puternic de nuc. Acea mireasma ma infiora si ma incanta in acelasi timp; ma incita si ma chema, dar era atat de aproape de perfectiune incat ma inspaimanta, asa ca incercam sa o alung din mine.
  Miros de ploaie. Picuri reci se perindau in eterul umed, spaland parca pacatele lumii, atat de multe si de vaste, toate lasand o urma pe pamantul negru. Imi amintesc ca stateam in ploaie, linistita, asteptand parca un verdict iminent; imi amintesc ca imi imaginam ciocanasul judecatorului izbindu-se de masa de artar, rasunand asurzitor in toata incaperea si condamnandu-ma pe mine la o sentinta mult prea dura. Stiu ca era intuneric ca sufletul din mine si ca el statea in fata mea, tacut si trist, infricosat parca sa-mi spuna ce avea de gand. Dar eu stiam ce avea sa spuna, de aceea urmatoarele lui cuvinte au trecut ca o adiere prin mine, fara sa lase urme.
  - Nu mai pot face asta, a murmurat el incet. Picaturi mari de ploaie ii curgeau siroaie pe chip, slabindu-i hotararea din ochii-i aramii.
  - De ce? am soptit eu, tot atat de incet si inexpresiv. Mi se pare ca ii citesc gandurile, stiam exact ce avea sa spuna, imi imaginam durerea strapungandu-ma din toate partile, cuvintele lui ranindu-ma fizic, ca niste sageti ascutite. El insa a tacut, tacerea lui parca mai grea si mai apasatoare decat negura mata ce se intindea intre noi.
  Imi amintesc sentimentul de neputinta, de presimtire a unei suferinte acerbe ce avea sa ma incolteasca, sa ma sfasie de vie. Era ca o furtuna ce statea sa vina, ravagiile pe care avea sa le creeze mi se infatisau inaintea ochilor; vizualizam teama, confuzia.
  Cerul se rupea in doua, tunetul sfasiind bolta neagra, amutind fiecare sunet din eter. Linistea era parca impregnata in aer, dar o tacere asurzitoare, ce striga din toate puterile a deznadejde. Am facut un pas inainte, ploaia lovindu-ma puternic, cernand picuri de gheata in vazduhul intunecat. El statea incremenit, privindu-ma melancolic, sigur ca facea o dreptate sacrificandu-se pe sine. Stiam ca, despartindu-se de mine, credea ca isi ispaseste pedeapsa pentru atatea doruri nespuse, pentru tanjirile trecute spre idealuri mult prea inalte, stiam ca era sigur ca asta trebuia sa faca pentru a fi scapat de povara atator pacate. Stand incremenit pe poteca alunecoasa, langa nucul secular cu crengi aramii, cu haine negre si gluga atarnandu-i pe spate, arata la fel ca intotdeauna, cu privirea lui melancolica si patrunzatoare, cu varfurile buzelor rosii indreptate in jos, ochii lui ciocolatii exprimand neputinta, cateodata disperare. Mirosul lui de miere se imbina cu mirosul puternic de nuc, mireasma fiind coplesitoare.
   Stiu ca vroiam sa parcurg acei cativa metri dintre noi in fuga, sa-l strang in brate si sa-l las sa ma dojeneasca pentru frica de intuneric, pentru spaima de a fi singura, pe care mereu le considera puierile, “ capriciile unei domnite”. Voiam sa inlatur orice urma de strainatate dintre noi, sa ma intind si sa-i ating pielea alba, catifelata, sa ma cuibaresc la pieptul lui puternic, protector. Dar parea ca toate ne sunt potrivnice: negura densa ne despartea,vantul ne infrigura, ploaia ne lovea din ce in ce mai mult, departandu-ne unul de altul. Pana si noaptea, prietena lui din totdeauna, parea ca isi revendica drepturile aspura lui, trangadu-l de langa mine si ducandu-l spre mari indepartate, ce il chemau ce aceeasi ardoare cu care el le chema pe ele.
   Un visator, cu aspiratii inalte ce depaseau parca linia orizontului, intinzandu-se undeva dincolo de ceruri. Un moralist, ce credea cu putere in dreptatea absoluta, avand siguranta ca el e cel trimis pentru a o imparti, cateodata chiar pedepsindu-se pe sine pentru niste pacate imaginare, pe care avea certitudinea ca le comisese. Un pazitor al intunericului, un poet al vietii de dincolo de noi, el statea cu mainile pe langa corp, tintindu-ma cu privirea lui hotarata.
  S-a apropiat de mine, pasii lui rasunand ritmic pe trotuarul umed. O amorteala divina, o uitare dulce si inselatoare se raspandea in mine pe masura ce se apropia, intunericul si mirosul de nuc parandu-mi o realitatea vie si durabila. Mi-am intins mainile spre el, o ultima incercare spre a prinde o naluca a noptii, dar el mi le-a luat cu o miscare inceata si le-a lasat sa cada. Simplul gest a insemnat sentinta mea, a spintecat intunecimea noptii de vara ca o sageata, imprastiind o otrava amaruie in aer, ce ma ademenea si ma respingea in acelasi timp.
  Nu stiu daca am plans atunci, nu-mi amintesc lacrimile, nu-mi amintesc durerea. Nu stiu decat ca amorteala imi trecea incetul cu incetul, in locul ei intinzandu-se un gol nemarginit ce ma sufoca, negura inabusindu-ma cu densitatea ei, picaturile de ploaia cazand mai rapide si mai reci ca niciodata. Dupa lovitura, a urmat dezolarea. Si a fost mai mult decat puteam suporta. El a plecat in directia opusa, cu pasi hoinari, umbland parca in transa, cautand ceva ce nici el nu mai stia.
    Un fulger a luminat boltile ceresti, electricitatea curgand intru mine si ametindu-ma. Incercam din rasputeri sa respir, dar apa inghetata, intunericul si frigul ma inghiteau, ma nimiceau. Imi amintesc ce efemera mi s-a parut acea senzatie vie de protectie, pe care o simteam in apropierea lui si ce dura mi s-a parut realitatea adevarata, ce ma incatusa cu forta adevarurilor ei.
    Nu stiu ce ora era, parea ca timpul se diluase, ca noaptea incetase toata agitatia pamantului, ca ma lasase pe mine, goala pe dinauntru si ametita, sa ratacesc in vastitatea unei lumi moarte. Nu stiu cum am ajuns acasa, sau cum am avut curajul sa deschid usa, stiind ca nu il voi gasi acolo asteptandu-ma cu bratele deschise, mirosind a miere si nuc, cu cafeaua neagra si o carte groasa in mana. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e senzatia cearsafurilor reci si catifelate ce ma invaluiau si sentimentul de scufundare intr-un adanc neinchipuit. Nu am mai iesit la suprafata.
    Cinci ani mai tarziu, soarta ma gasea pe mine, fata ganditoare si visatoare de altadata, acum rece si calculata, asezata la biroul unei companii multinationale. Cafeaua mi se racise; era neagra si groaznic de amara pentru ca niciodata nu o indulceam, socotind ca nu merit dulceata zaharului. Preluasem ceva din datoria dreptatii, din sacrificiul de sine al lui Daniel, din melancolia iremediabila a firii lui, desi nu voiam s-o recunosc. Ma miscam incet si taraganat prin birou, cautand cu privirea un dosar. Starea de cumplita deznadejde nu ma lasase definitiv, ea diminuandu-se cu timpul, devenind suportabila. Nici durerea n-a intarziat sa apara, persistand mult timp in mine, tinandu-mi de urat, intensitatea ei fiind unicul lucru real ce imi spunea ca, desi rece si golita de sentimente, inca mai traiam. Dupa disparitia lui din viata mea, nu i-am negat existenta, nu am plans, nu am tanjit dupa el, cum poate altii ar fi facut. Din contra, certitudinea ca el a existat si ca inca mai traia undeva in lumea lui nedreapta, ma tinea vie si alerta, iar de amintirea lui ma agatam ca de ultima mea speranta.
   - Doamna Jefferson, au sosit domnii Bing. Sa le spun sa intre? L-am atintit cu privirea pe Mihai, asistentul meu, cu parul lui negru si carlionatat ce ii cadea in ochi si cu ochii caprui,si am incercat sa il vad in el pe Daniel. Dar nu era nimic in Mihai pe care sa il poti asemui cu Daniel, nu avea acea stralucire a ochilor combinata cu o profunzime aparte, ce te infiora, nu avea nimic din postura lui dreapta si impunatoare.
   - Sigur, am tusit incet facand un gest cu mana. M-am asezat in birou, band si restul de cafea amara. Am deschis sertarul al doilea, incarcat cu documente si am scotocit pana am dat de ultimul dosar. L-am pus pe masa, fixand cu privirea coperta neagra si titlul sidefiu, simtind un fior adanc cutreierandu-ma. Povestea noastra, intunecata ca o noapte de vara, cu sclipiri de electricitate si miros de nuc, era inchegata in foile albe, patate cu cerneala. Mi-am spus ca o voi publica intr-o zi, cand voi fi sigura ca durerea, oricat de cumplita ar fi fost, va fi disparand cu totul. Cu o miscare molcoma, am impins dosarul deoparte, soarele lunii august incalzindu-mi parul negru si raspandind cel mai placut miros de nuc.

marți, 25 octombrie 2011


Nu pot sa cred ca nu am mai scris aici de mult. Pare o vesnicie, o gaura in timp, nu pare natural- sa nu mai scriu zilnic aici.
Viata a devenit un tren. Un tren in care toti pasagerii sunt agitati, merg pe holuri speriati, fara a avea nicio tinta, doar de dragul de a merge. Sunt acei oameni care cauta prea mult, si nu gasesc in final nimic care sa-i satisfaca. Dar mai sunt acei oameni care au locurile in tren stabilite, care nu se agita asa mult, care stiu unde apartin, dar acei oameni se framanta mereu daca intr-adevar apartin acelui loc, din cauza ca nu au explorat mai mult lumea ca sa afle. Si in final, mai sunt cei care isi cauta locul in tren, dar ei stiu pe unde sa o ia, experimenteaza mai multe, isi gasesc locul, dar apoi regreta si se intreaba cum ar fi fost daca ar fi ales altceva.
Cred ca mi-am dat seama ca viata e ciudata. Mult prea ciudata. Informa, viata nu are nicio forma, e imprastiata, nu are reguli, e doar un spatiu vast in care te pierzi daca nu ai o busola, sau innebunesti daca ai una. Viata e intortocheata si sucita, si unii ies din ea fara sa inteleaga nimic.
Aveam mai multe de spus. Despre lucrurile mici care trebuie sa te faca sa zambesti. Despre toate acele zambete cand iti incepi ziua care iti fac toata saptamana stralucita. Despre oameni, si cat de ciudati, complexi si de neinteles sunt ei. Despre lume, cum tinzi sa te pierzi in ea si sa nu te mai regasesti. Despre lucruri importante, care pana la urma sunt banale si se uita repede. Despre decizii, si faptul ca eu urasc asa de mult sa le fac. Despre cat de plictisitoare e viata de liceu, cum totul pare acelasi, nimic nu se schimba, parca si lectiile sunt aceleasi, dar mai grele, mai intortocheate si greu de neinteles. Despre viata in general, un tren, o masina, viata nu e despre a pierde trenul sau a pierde o cursa importanta, e despre a stii sa iti gasesti drumul in infinit, in desert. Fara a avea nimic la tine, fara a stii nimic esential, despre puterea pe care ti-o da increderea, sau elementul acela special pe care putini oameni il au de a alege un drum pe care sa mearga si sa nu se abata de la el. Despre multe, despre nimic important in fond. Despre lucruri la care nu ne gandeam poate chiar deloc, pentru ca suntem prea prinsi in vartejul vietii. Despre dragoste, despre prietenie...despre dezorientare. Despre tot, dar cum am mai spus, despre nimic important in fond. Pana la urma, ideea e ca nu trebuie sa te gandesti la asta ca sa reusesti sa supravietuiesti. Daca o faci, cum am facut eu, s-ar putea sa te afunzi intr-o mare a deziluziei si sa nu mai fi capabil sa te intorci la suprafata.
Dar deocamdata, sunt pe linia de plutire.

luni, 11 aprilie 2011

Ma intorc, ma intorc la voi


M-am intors!!!!!! Surprinzator, dar adevarat. Tocmai citeam din vechile scrieri, incercand sa le sortez cumva. Si filozofam...vremea e atat de ploioasa incat daca nu filozofezi, atunci ce faci? Back to old, people. Miss you being here, with me.
Am realizat, in zilele cand ma uitam in noapte, ca intunericul nu ne poate fae rau. Oricat de sumbru ar fi, oricat de adanca ti s-ar parea prapastia dintre lumina si intuneric, adevarul este ca niciodata nu a existat ceva cu adevarat de temut. Si eu am aflat asta, in una din lungile mele seri de revelatie la miezul noptii. Va amintiti cand erati mici si va era frica sa stingeti lumina? Sau cand va ascundeati sub o perna din cauza tunetelor asurzitoare? Toate au fost, intr-un mod firesc, presimtiri ale fiintei noastre. Frica de nou. Frica de schimbare. Frica de a iesi din bolul tau de cristal. Iar aceasta frica ne-a impins pana la lucruri absurde.
Dar, odata ce crestem, ne dam seama de superficialitatea acelei frici. Ne dam seama ca, desi nu se vad culori, forme si nu se disting siluetele in noapte, intunericul apartine luminii, asa cum lumina apartine intunericului. Asa cum umbrele fac parte mereu dintr-o zi caniculara, asa cum in intuneric mereu stralucesc franturi de lumini palide, soarele si luna n-ar putea exista unul fara altul.
Intelegand ca toate au un sens, poate ca e timpul sa iesim de sub perna si sa ne lasam fascinati de culori si de izbucniri ale vremii, si sa inchidem lumina. Asa, in intuneric, e mult mai usor sa gandesti.

luni, 24 ianuarie 2011

Bezna


Am inchis lumina. Din intuneric, nimic nu era clar, parea ca toate liniile camerei se pierdeau in conturul nedeslusit al noptii, ca sclipirile timide ale stelelor oglindite in fereastra erau franturi de vise; nimic nu parea ca apartine pe deplin locului, ca si cum nu exista niciun loc in care ar fi putut apartine. Luna alba si nemiscata, ca marmura perfecta, era incremenita intr-un punct fix de pe boltile reci, singura imagine lucida ce nu-si pierdea forma, esenta, culoarea, in marea obscuritatii si a impreciziei in care toate lucrurile pareau ca se afunda.
Intunericul imi facea bine. In negura pustie si densa, nu ma puteam gandi la nimic. Nimic decat dezolantul nimic care acoperea incaperea. Nimic. Mi-am repetat in gand, amplificand silabele, sunetele rasunandu-mi in minte ca un ecou care-mi reamintea constant : Nimic, nimic, nimic, nu e nimic. Geamul fumuriu pastra vag urmele unei zile ploioase, picaturi mari de apa prelingandu-se pe sticla subtire. Era o noapte linistita, meditativa, era calmul de dupa furtuna, sau tacerea ce prevestea o viitoare catastrofa; dar era liniste si asta era tot ce conta. Singurele sclipiri nocturne salasluiau fragile in colturi diferite ale orizontului, distanta dintre ele ca o prapastie absurd de adanca. Era ceva profund in noapte, ceva ademenitor, ceva ce te facea sa tanjesti dupa intuneric si sa te ratacesti in el. Era doar imensitatea negrului, asternut calm peste lume, intr-o bezna totala.
Gandurile le simteam reci, aproape absente, toate gravitand spre un centru, un nucleu absolut: noaptea. Se rupeau ca fasiile si hoinareau fara directie , se impanzeau ca albinele in locuri distincte si se pierdeau intre ele, uitandu-si scopul. Nu ma gandeam la nimic concret. Analizele nesfarsite ale situatiilor au incetat de mult sa fie un subiect de interes pentru mine, acum rezumandu-se la mici licariri de coerenta, pe care le respingeam subit, eloctrocutata parca de o energie infama. Amintirile s-au risipit ca pulberile de praf, coagulandu-se in timp si estompand incet rana cea mai mare. Dar au disparut. Si nu mai simteam nimic. O patura inexpresiva imi acoperea locul unde trebuia sa-mi fie inima si nimeni nu stia macar ca exista, ca e acolo. Atat timp cat nimic nu parea sa disturbe linistea mormantala a interiorului meu, nimic nu era deranjat, ca si cum nu a existat niciodata un motiv pentru ca el sa fie debusolat.
Am suspinat usor, ramanand intepenita in fata ferestrei, simtindu-mi corpul ca piatra. Nu voi lasa nimic sa ma abata. Nu. De data asta nu voi mai cadea prada memoriile, nu voi mai lasa acidul vremurilor trecute sa-mi strapunga venele. Mi-am strans mainile in pumni. Miscarea m-a dezorinetat, corpul meu inert brusc trezit de o miscare imprevizibila.
Poate ca totusi era ceva in noapte care ma deconcentra, care ma intriga prin simpla sa puritate: felul in care nimic nu parea ca se leaga. Nimic nu avea sens in noapte, nici negura, nici luminile, nici contururile vagi si incerte. Fara legaturi materiale pe care sa le pot asocia cu cugetul meu, cum as fi putut eu vreodata sa inteleg ca numai eu imi pot construi sforile vietii inauntrul meu?

luni, 1 noiembrie 2010

Ce e fericirea?


Un subiect dezbatut, foarte intortocheat si greu interpretabil. Fericirea. Definitia fericirii. Pt ca, in fond, ce este acel sentiment care ne domina si ne umple de satisfactie si placere, de confort si de dorinta de a ramane acolo , de a ne lumina sufletul in continuare?
Majoritatea definesc fericirea ca fiind ceva indefinit, bazandu-se pe experientele si emotiile proprii ca sa exprime ce este fericirea pentru ei, nu in general. Pt ca toti ne raportam la fericire intr-un anume mod, fiecare dintre noi vede acest sentiment profund diferit, in diverse forme si nuante. Este una din putinele dovezi ca oamenii, intr-adevar , sunt unici prin gandirea si simtirea lor. Unii vad fericirea in lucrurile simple, sunt capabili sa adune fericirea din cele mai marunte lucruri, cum ar fi un salut prietenesc sau spalatul unui tricou. Sunt acei oameni care n-au nevoie de miliarde de lucruri ca sa fie fericiti. Acei oameni care vad in fiecare persoana si obiect un motiv ca sa zambeasca, sau macar sa se simta impliniti. Altii considera fericirea ca fiind un tel greu de ajuns, un lucru atat de elaborat si de indepartat, incat ai nevoie de mult efort si sacrificiu ca sa reusesti sa-l ajungi. Si pana la urma...cat de aproape este fericirea de noi? Cat de multe trebuie sa induram ca sa fim fericiti? E nevoie neaparat sa fim depresivi, sa trecem printr-o drama ca sa vedem adevaratul sens al lucrurilor, adevarata satisfactie, fericire? Sau fericirea vine de la sine, vine din interiorul tau, din modul cum analizezi situatiile si oamenii, din perspectiva ta asupra vietii , din tot ceea ce detini si ce emani?
Oare meritam sa fim fericiti? Daca fericirea ar veni doar pe merit, cati dintre noi am fi intr-adevar fericiti? Si daca toti am merita macar o clipa de multumire, celelalte secunde cu ce le-am umple?
Toti aspiram la ea, tanjim dupa ea si tinem cu dintii de ea cand ni se ofera, dar ne-am gandit vreodata, in minutele cand eram pe deplin bucurosi, ca poate...nu o meritam?
Cat de departe esti in stare sa alergi dupa fericire? Pt ca, indiferent cat de departe ar fi ea, noi tot fugim dupa ea, sa o prindem din urma, sa o inlantuim in trupurile noastre si sa nu ii mai dam drumul. Si cum viata e o intreaga fuga dupa incredere, afirmare si iubire...oamenii de fapt aleagra cat ii tin picioarele dupa un strop de fericire...

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Legile lui Murphy


Hey! Ce mai faceti? O postare diferita intr-adevar, m-am gandit sa fac o pauza de la compuneri prapastioase si apocaliptice. Oricum, cum e viata voastra? Buna, interesanta, haioasa? Aici aveti cateva legi ale lui Murphy.Sincer, ce-ar fi viata fara amuzament?

"Ideea este sa mori tanar, dar cat mai tarziu posibil." Traducere: Sa nu imbatranesti deloc, daca se poate, sa traiesti vesnic TANAR, nu altcumva. Cata lume fuge de riduri...

"Tot ce e bun: ori e imoral, ori este ilegal, ori ingrasa." Adevarat , adevarat, adevarat. Dar poti face "bine" fara sa fi vazut; nu de alta, dar nu vrei sa ajungti la inchisoare.


"Cei care sunt cei mai morali sunt cel mai departe de problema." Prin urmare, nu mai ganditi oameni buni ca nu e bine. Pierdeti sensul problemei.

"Indiferent ce se intampla, intotdeauna se gaseste cineva care stia ca asa se va intampla." Eu inca n-am gasit pe nimeni, dar daca zice el. Doar in cazurile rele, cand lumea prezice catastrofe. Cand te uiti la televizor in loc sa vezi " fluturii zboara pe campii" vezi "in 2012 sfarsitul lumii, pregatiti-va bagajele catre lumea de dincolo".

"Daca vezi apropiindu-se un om cu intentia evidenta de a-ti face bine, fugi cat te tin picioarele." Si de cate ori am stat pe loc...Si mai ziceti ca oamenii n-au talent actoricesc, deh ca simuleaza asa de bine prietenia.

"E ceva in neregula daca ai intotdeauna dreptate." In neregula cu ceilalti, nu cu tine.

" A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulţi este cercetare." Exact. Luati aminte, scuza perfecta pt copiat. "Progresul nu înseamnă să înlocuieşti o teorie greşită cu una corectă. El înseamnă să înlocuieşti o teorie greşită cu una care este într-un mod mai subtil greşită." Deci progresul inseamna doar stagnare, dar nu poti sa stii asta pt ca e ascunsa.

"Concluzia este momentul în care te-ai plictisit să mai gîndeşti." Nu momentul in care crezi ca totul se leaga, pt ca nu e asa.

V-ati mai binedispus? Asta e bine. Mai luati o pauza de la orele interminabile si stresante de la scoala, in fond, peste 20 de ani o sa ne amintim si o sa radem ( sau o sa fim prea ocupati cu operatiile estetice). Oricum ar fi, have a good week!:X:X


sâmbătă, 25 septembrie 2010

Amar pictat in aramiu


Nu stiu cat timp am stat acolo. Dar stiu ca am stat mult. Secundele treceau taragant, minutele suspendate atarnand de un fir de ata atat de subtire...Dar nu vroiam sa plec. Eram prea fascinata de tot ce vedeam.

Tabloul inalt , ce adapostea un superb peisaj de toamna ma lasa fara cuvinte. Frunzele aramii imprastiate pe poteca pietruita, copacii batrani si maiestuosi impietriti intr-o eterna suspinare... Cocorii melancolici ocolind ramurile subrede ale arborilor si continuandu-si lungul zbor in eterul umed, picurii marunti si reci de ploaie curgand din cerul brum, toate acestea erau pictate atat de real, de artistic, incat simteam fiorii inghetati ai toamnei rascolindu-ma. Conturul negru al potecii iesea in evidenta, sclipirile sale intunecate umbrind pietrele. Norii negri bantuiau intreaga zidire, hoinarind pe bolta cereasca precum niste pustinici innegurati.

Culori precum gri, aramiu, roscat inchis, galbui intunecat dominau imaginea, dandu-i un aspect sobru, trist. Toata melancolia desenata pe o foaie de hartie era atat de vie... Copacii parca isi jeluiau soarta amara, sub cerul neiertator. Frunzele plouate salasluiau risipite resemnandu-se jos, in umbra. Nu era nimeni acolo, dar strigatele de suferinta pareau intiparite in vesnicie. Natura moarta, ce isi asteapta sfarsitul, era atat de trista in toata fiinta ei, incat nu era nevoie de lacrimi omenesti pt a reprezenta plansul. Stropii desi si reci se strecurau imperceptibil pe fiecare frunza, facand-o sa para plansa. Si cu toate astea, nu mi-am putut lua ochii de la tablou. Era atat de puternic, de profund... Transmitea atat de multe cuvinte, ganduri, in atat de putine elemente. Era un tablou static, dar in minte imi cutreierau disperarile naturii fata de inghetata toamna.

Amarul pictat in aramiu. Asta era. Acolo era concentrata toata durerea si melancolia unui sfarsit de toamna inghetat, dar nu era negru, nu era doar o umbra nedeslusita pictata pe o foaie de hartie. Era un aramiu inchis, trist, ce parca isi plangea veacul prin lemnul tabloului.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Efemer


Timpul trece, trece si suspina
Undeva departe, o era se inchina.
Umbrele apar, ceata linisteste,
Un regret profund in eter domneste.

Pulberea mocneste, praful se depune,
Marea se agita, facand mii de spume.
Trec vise si iluzii, prea repede acum,
Ca sa mai poti, ca prin vis, sa le intorci din drum.

Doare, inchide ochii, iar va disparea
Peste un timp, lumea va uita
Asa cum toate au fost lasate in urma,
Fara nicio speranta, fara ca nimeni sa le-ajunga.

Plangi de dor, de ganduri mult prea indepartate,
Timpul ti le-a luat, ti le-a luat pe toate.
Si ai ramas cu tot, dar cu nimic concret,
Ai ramas cu plansul, cu dorul si regret.

Cazi, nu mai suporti, el pleaca mai departe,
Toata suferinta, o ascunzi in soapte.
Vrei sa te intorci la cel demult plecat
Nu accepti prezentul, trecutul nu-i uitat.

Traiesti intunecat, nu poti sa mai gandesti
Cuvintele sfasiate, sa le mai rostesti.
Nu crezi nimic, dar continui sa respiri,
Pentru ca timpul trece, mortal, fara opriri.

luni, 6 septembrie 2010

Premii

Hey people! O postare diferita de celelalte, pt ca si altceva diferit s-a intamplat. Am primit un premiu. Yey!!!
Premiul este de la Ea. si de la Bella( carora le multumesc foarte mult si apreciez gestul lor) si contine:

Primul: I love your blog.












Al doilea: I love to read your blog.














Al treilea: Sweet people.















10 lucruri care imi plac:
1. sa cant la pian, sa fac muzica in general;
2. sa citesc romane de dragoste, sf, actiune;
3. sa petrec timpul alaturi de familie si prieteni;
4. sa inot (singurul sport pe care il agreez);
5. sa fac cumparaturi (yep, nu putea lipsi);
6. sa compun texte, poezii, muzica;
7. sa ascult muzica clasica, pop, pop-rock;
8. sa ma plimb;
9. sa conversez si sa dezbat lucruri si situatii cu lumea ( care are mai mult de un neuron in cap);
10. sa traiesc viata asa cum e si sa ma bucur de tot ceea ce primesc;

Si...*tobele va rog* cele 10 persoane care primesc acest premiu de la mine sunt:
Ardillabicolor:http://imperfectiuneaperfectiunii.blogspot.com/
Biby-Ellen:http://importantstuffsbybibby.blogspot.com/
Raluca:http://rlk-ioana.blogspot.com/
Danyela:http://danyelaa.wordpress.com/
Danne:http://brokenfanfic.wordpress.com/
Bella:http://sodreamish.blogspot.com/
Diana:http://jurnaldevise.blogspot.com/
Tamy:http://tamy-l.blogspot.com/
Adriana Bogdan:http://adrianabogdan.blogspot.com/
Rush:http://franturi-de-aberatii-rosii.blogspot.com/
Si nu in ultimul rand, as dori sa ofer acest premiu tuturor scriitoarelor ce bantuie pe blogspot sau wordpress, incantandu-ne in fiecare zi cu scrierile lor deosebite.

And the rules: (nu puteau lipsi):
-spune de la cine ai primit acest premiu;
-insira 10 lucruri care iti plac;
-ofera aceste premii altor 10 persoane si anunta-le;

Kisses :*:*:*

joi, 26 august 2010

Desertaciune


Totul se-neaca, in eterna nepasare
Sufletul se zbate, se zbate si moare
Oamenii plang, regreta si uita
Si timpul se scurge peste o lume muta.

Prindem iluzii, iluzii nesfarsite
Credem minciuni, negam cuvinte
Traim ca sa distrugem, sa omoram
Ne pierdem existenta, ne coboram.

Scopul se pierde, se-afunda in uitare
Nimic nu e simplu, dar totul doare
Vrem putere, dar pierim in zadarnicie
Tindem spre etern, spre vesnicie.

Geniile tac, se sting si mor
Oamenii se-avanta, intr-un gand trecator
Aspira spre faima, vor lumini si avere
Nu vad limpede ca totul piere.

Mintim realitatea, descoperim taine,
Stergem trecutul, ignoram spaime
Traim murdar, fara pasare
Asteptand ceva care sa ne-aduca in uitare.

Respiram, vorbim, dar fara rost
Nu lasam nimic, nimic cu folos
Ratacim mereu pe-acelasi drum,
Vietuim vesnic in acelasi fum.

Zburam spre inalt, dorim fericire
Nu realizam ca n-avem nicio stralucire.
Ducem doruri frante si desarte
Ne risipim intr-o amara singuratate.

Imploram, cerem si rugam iertare
Dar Dumnezeu plange, il doare prea tare
Apoi uitam, trecem si visam
Inghetam in nimic, pierdem tot si clacam.

Timpul nu asteapta, nu vrea sa ne-asculte
Ne agatam de cuvinte suspendate, tacute
Gandim rece si nepasator
In timp ce raul e tot mai infloritor.

Murim, murim toti de-a randul
Nu credem, nu strigam nici cu gandul
Plangem pentru o vreme, dar nu vedem sensul
Din nou murim, suferim si nu stim rostul.

Nu schimbam nimic, lasam totul sa treaca
Poate intr-o zi, o sa se intoarca,
Nu pretuim viata, valorile le calcam
Ne certam necontenit, nu mai speram.

Prafyl se depune, peste tot ce-am avut
Nisipul se scurge, nu spunem un cuvant
Pentru ca stim, ca oricat am vrea
Nimic si nimeni nu ne poate ajuta.




marți, 17 august 2010

Agonia infinitului ireal


Am fost acolo. Nu mi-a placut. Am fost, dar n-am stat. N-am mai putut suporta. Dar am fost, oricat as incerca sa ascund asta, am fost. Si nu vreau sa ma intorc niciodata. Aceasta nu e o scrisoare. Nu am cui sa-i scriu. Sau as avea, dar nu simt atatea cat sa le pun pe hartie. Sunt doar ganduri. Mult, mult prea multe ganduri. N-am mai simtit nimic de atunci. Nimic. Si m-am zbatut sa respir, sa clipesc, sa revin la normal. N-am reusit. Chiar si acum, cand amintirea aceea pare atat de indepartata, o simt proaspata si gata sa ma atace. M-am luptat cu aerul, nu mai vedeam nimic. N-am reusit. Am intrat in agonie si n-am mai iesit. Si totul s-a pierdut. Eu m-am pierdut, rostul s-a pierdut, totul s-a pierdut. Nu mi-am revenit curand. Pluteam intr-un infinit static, cetos. Nimic nu era la locul lui, pentru ca nu exista niciun loc in care sa apartii. Nu ma zbateam, nu ma zvarcoleam, pentru ca nu aveam de ce. Am stat, am stat si am asteptat sa treaca. N-a trecut. Si atunci mi-am dat seama ca asteptarea si speranta sunt lucruri atat de relative, incat te pierzi in insemnatatea lor. Ceea ce astepti nu vine, ceea ce speri nu se intampla. Se intampla alte lucruri. Prea incurcate, prea neintelese, prea multe. Agonia nu mai era un cuvant. Era o temelie dupa care se construiau mii de alte temeri.Era un infinit ireal in care se avantau atatea. Era un abis, tot mai intunecat si adanc, in care puteai cadea, dar nu te puteai inalta. Era nimic si totul. Era ireal, dar exista atat de clar. Era neinteles si sobru, dar nimeni nu incerca sa afle. Dar ca sa nu se darame totul in fata mea, am asteptat. Si nu s-a intamplat nimic, pt ca nu vroiam sa se intample. Nu mai puteam suporta sa vad cum totul se darama in fata mea.

duminică, 8 august 2010

Reintoarcere la vechi, neputinta


Mi-am pus mana la gura sa-mi estompez tipatul. Respiratia mi s-a oprit si am inceput sa ametesc. Camera se invartea, dulapul...peretii...holul...Apoi am cazut. Si ultimul lucru pe care l-am simtit a fost o izbitura puternica si rece pe podeaua din living si o durere infipta in piept.

***
"Nu ma pot intoarce." Mi-am repetat a mia oara in minte, cuvintele rasunand ca un ecou in pustietatea mintii mele. In ultimele cateva ore, propozitia asta era singura care ma bantuia intruna, conturandu-se neincetat intr-un decor diferit al creierului, interpretandu-se singura si aratand mii de forme. Ma durea capul. SI nu, nu ma pot intoarce.
Nu imi permiteam sa ma mai intreb de ce. Am analizat totul la rece, cu putine motive, dar puternice, cu fapte reale si dureroase socotite ca superficialitati si idiotenii. Rece. Inghetat. Nu mai puteam fi subiectiva. Nu dupa tot ce s-a intamplat.Asa ca mi-am lasat mintea sa contrazica orice decizie a inimii. Nu ma simteam bine facand asta, dar nu-mi pasa. Nu mai puteam continua asa. Pentru ca nu o sa ma intorc.
M-am izolat intr-o lume lipsita de viata, intr-un colt si m-am gandit. Nimeni nu ma putea gasi si gandul parea ca imi alineaza simturile. Era mai bine asa, ma minteam eu neconvingator. Dar nu aveam de gand sa ma intorc acolo si sa dau piept cu atatea. Sa ma infrunt pe mine si pe vechile mele ganduri. Pentru ca stiam ca voi esua daca ma intorceam. Asa ca ma inselam singura, crezand ca, daca voi sta suficient aici, totul va trece. Pana si eu eram convinsa ca era o minciuna enorma, dar nu aveam alta alternativa.
Era intuneric. Soarele palid nu patrundea prin fereastra inchisa si acoperita. Nu vedeam nimic pe intuneric, totul era sters, schitat, pierdut. Am incercat sa-mi blochez gandurile. Sa le inchid, sa le ascund.
Liniste. Reusisem? Iluzia reusitei ma infiora. Cum de...? Dar am simtit radacinile cugetarilor mele bine infipte in ratiune si umbrele lor pandindu-ma pe la colturi.Nu aveam niciodata sa scap. Si eram o lasa, pentru ca mi se parea imposibil sa ma intorc acolo si sa stau dreapta in fata realitatii. Nu vroiam sa fiu in realitate. Nu imi placea.

***
Am mai facut un pas, tremurand pe podeaua aramie. Eram atat de nesigura. Ma temeam sa nu ajung in gol, sa nu cad, sa pierd drumul...Nu aveam timp de gandire. Desi traiam doar ca sa ma gandesc.
Un pas. Doar un pas despartea fasia de perdea de living. Nu imi mai simteam pulsul. Gandurile mi-au inghetat. Ma intorceam...din nou la vechea eu, la ganduri, la tot. Si eram groaznic de indecisa daca era hotararea corecta.
Am avansat. Nu mai vedeam intunericul...

marți, 3 august 2010

Ganduri sucite si intortocheate


Ma sufoc. La propriu. E atat de cald...Inabusitor. Nu pot respira toata sufocarea asta.Dar, ma descurc. Sper. Inca sper.
Recitesc cele doua randuri scrise pana acum. Din nou. Si din nou.
In ultima saptamana, am vazut atat de multa absurditate si patecism si ridiculozitate si prostie si toate alea, incat mi s-a acrit. Nu de alta, dar nu inteleg cum traiesc toti oamenii in asta. O fi vreo forta ciudata si extraterestra care le intuneca mintile si ii fac sa se comporte de-a dreptul prosteste. Tot ce e posibil. Oricum, nu cred ca voi gasi vreodata raspunsul la infinitele mele intrebari despre viata. Si despre oameni. Oameni ridicoli si cretini. Exact. Nu merita.
Mie dor de ploaie. De picurii mari si reci care se loveau zgomotos de fereastra translucida, de racoarea aerului usor de respirat, de senzatia apei udandu-ti parul desprins, de norii fumurii, de perdeaua de ploaie ce cuprindea intreg orizontul...de tot. Nu as fi spus asta nici in ruptul capului acum o luna, dar timpurile se schimba...Si vremea. Vremea e mult prea schimbatoare incat niciodata nu pot tine pasul cu ea. Ma lasa in urma. Daca ar fi sa imi schimb dispozitiile dupa vreme, as esua lamentabil. Nu sunt chiar atat de statornica, dar totusi. Am nevoie de un motiv pentru toate. Toate. Chiar daca acel motiv este unul de-a dreptul egoist si ilogic.
Dupa 3 zile, cand mi-am trecut degetele fine peste claviatura pianului, s-a simtit ca o adevarata binecuvantare. Studiind zilnic, nici nu imi dadeam seama cat de disperata si de dependenta eram de el. Pana acum. Din nou acea forta extraterestra care face lucrurile prea complexe. Dar de data asta nu ma deranjeaza. E mult prea confortabil.
Am crezut ca ma stiu...si credeam ca nu este numai o parere. Credeam ca sunt sigura ca ma cunosc. Si sunt, doar ca...uneori ma surprind si pe mine. In mod negativ, din nefericire. Urasc asta. Ar fi trebuit sa existe un ghid de autocunoastere, sau o carte care sa te descrie exact asa cum esti, sa iti dea indicatii despre ce ar trebui sa faci, ca sa nu mai clachezi si apoi sa ratezi, sa te ridici si apoi iar sa cazi. Ar fi mult mai simplu. Dar ce rost ar mai avea viata "libera", daca am sti mereu ceea ce ar trebui sa facem? Plus ca lucrurile sunt mult prea relative. Fiecare vede viata intr-un fel. Si cateodata, lucrul acesta este mai mult decat enervant.
Ma pierd. Am prea multe ganduri intortocheate si complicate, sucite si nedeslusite bantuindu-mi mintea. Mai scap de ele cand le pun pe hartie, dar vin altele. Analize psihologice, contraziceri cu mine insami si alegeri. Partea ce mai grea. Hotararile. Teama, nesiguranta, indoiala, ezitare, eschivare...Sunt prea multe. Ar trebui, intr-o zi, sa le scot afara. Daca am putea sti exact ceea ce am gandi..Nu numai noi, dar si intre noi. Cat de usoara ar fi soarta noastra...de dulce...
Dar traim prin ganduri, prin decizii si amintiri. Traim in mintea noastra si realitatea e ca o improspatare a memoriei. Si atunci, cum ramane cu cei care intr-adevar nu gandesc?

sâmbătă, 17 iulie 2010

Goliciune


"Nu mai plange. Shht! Gata. S-a terminat. Totul s-a terminat. Nu va mai fi nimic pentru care sa plangi. Va disparea totul. Va trece. Va fi bine. Gata! Nu mai plange."
Ea nu plangea cu mine. Plangea pentru mine. N-am inteles de ce ma consola, ce motiv avea sa stea langa mine si sa-mi mangaie ranile, ranindu-se singura cu dezolarea mea, n-am inteles ce o retinea alaturi de mine...dar nu am protestat. Am stat asa, cu lacrimi in ochii goi si infrigurata, uitandu-ma departe in orizont, incercand sa conturez putina speranta cu ochii, dar esuand lamentabil. Nici nu mai stiam la ce ma uit. Vedeam varfurile brazilor inalti inaltandu-se in zare, cerul revarsandu-se in aramiu, intunecandu-si boltile si inecandu-si putinele raze de soare ce mai hoinareau ratacite in imensitatea lui.Amurgul se prelinse incet adormind imprejurimea si conducand-o intr-un dulce abis.
Nu ma durea. Nu simteam niciun fel de suferinta, nu aveam nicio rana nevindecata ce pulsa dureros inauntrul meu; nu aveam regrete, nu imi era teama. Eram goala de sentimente. Si tocmai de aceea eram asa. Tanjeam inauntrul meu dupa o simtire, cat de mica, dar era zadarnic. Nicio licarire de speranta nu reusi sa patrunda in adancul pustietatii sufletului meu. Era starea continua de purgatoriu, de resemnare, de goliciune ce ma manca pe dinauntru si ma inebunea. Si plangeam fara sens, fara sa stiu motivul, fara sa am vreo explicatie; doar lasam lacrimile fierbinti sa cada si sa umezeasca pamantul. Era inutil. Nu rezolvam nimic. Nu faceam nimic ca sa schimb nimicul in care traiam. Nu. Doar priveam inlacrimata cum asfintitul se asterne mut peste intreaga zidire.
Uitasem ca ea inca era alaturi de mine. Avea o mana pusa in jurul umerilor mei si ma strangea usor. Privirea ii era atintita departe, cugetand la lucruri imposibile; fata ii era inexpresiva si tacuta. Nimeni nu deranja simplitatea peisajului, domoala liniste ce se scurgea incet-incet, odata cu lumina. Soarele isi mai trimise o ultima raza fragila ce se franse la jumatatea drumului, apoi se ascunse printre arborii maiestuosi. Auzeam cantecul greierilor si mici chicoteli de copii.
Am inchis ochii si mi-am pus o mana in jurul taliei ei mici. Am zambit putin si ea mi-a intors gestul cu un ranjet superb. Am inceput sa mergem prin padurea deasa, aproape alunecand pe frunzele umede si ruginii cazute pe tarana.
"Va trece. Nu acum, nu aici. Dar asa va fi. Vei vedea", spunea ea. Mi-am ridicat ochii acum uscati si goi si am privit-o bland.
"Da...va trece. Candva. Si cand va trece...nu voi mai fi aici sa vad cum tot ce am construit se prabuseste. Nu voi mai fi aici sa plang fara rost, sa tanjesc dupa sentimente, sa ma hranesc din lacrimi si iluzii vagi. Si vei vedea. Si pentru tine va trece. Vei fi aici sa vezi cum lumea devine cel mai ingrozitor iad si in ciuda focului intens ce se va raspandi, tu vei fi fericita. Pentru ca intotdeauna ai fost trista in rai, macar in iad sa fii fericita."

sâmbătă, 10 iulie 2010

Dulce eliberare


Muzica imi intra in vene. O simteam, rascolindu-ma, strabatandu-mi interiorul si vindecandu-mi ranile. O auzeam mangaindu-ma, o simteam imbratisandu-ma, o vedeam dansand valsuri si cantandu-mi serenade. Era atat de vie, de colorata in sufletul meu, incat era ca si cum ma desparteam de trupul meu si imi lasam sufletul sa hoinareasca prin eterul senin.
Era tot ce aveam. Mai presus de ce vroiam, ce trebuia, ce imi spuneau ceilalti. Era ceva divin ce intra in mine, prin mine si imi patrundea adanc in toti porii si in sange facandu-ma una cu ritmul si versurile. Era o eliberare din lanturile maniei, tristetii, superficialitatii. Era o senzatie coplesitoare ce te afunda intr-o dulce amortire. Si nu mai simteam nimic din ce ar fi trebuit sa simt. Era eliberarea vietii mele, sentimentul pentru care mi-as fi dat si duhul si tot ce aveam. Era exact ceea ce asteptam atata timp. Erau notele mele speciale, inlantuite intr-o dulce armonie si soptite cu atata tandrete in urechea mea.
Nu mai exista un "eu". Toata fiinta mea era intruchipata in muzica. Simteam ca plutesc pe acorduri si arpegii fara sa-mi pese de nimic si de nimeni. Era o sansa de cateva minute la o noua viata, la noi dileme infiripate in sunete atat de diverse si diferite. Am inchis ochii si am patruns si mai adanc in inconstienta existentei mele. M-am lasat purtata de val, trimisa in largul marii mele imaginare unde nimic nu avea sens si m-am predat versurilor, cantand vina cuiva inexistent in Because of you.Simteam o eliberare totala, o dulceata pura ce imi invada inima si ratiunea, pana mi-am dat seama ca... toata fiinta mea s-a cufundat in muzica.

Because of you
I never stray too far from the sidewalk
Because of you
I learned to play on the safe side so I don't get hurt
Because of you
I find it hard to trust not only me, but everyoane around me
Because of you
I am afraid.






vineri, 9 iulie 2010

Cand paranormalul intrece granitele posibilului


Era totul atat de vag si de difuz incat nu imi putea aminti de nimic din trecut. Vedeam imagini incetosate si iluzii nedefinite si incercam din rasputeri sa le ignor, dar esuam lamentabil in speranta zadarnica de a-mi bloca toate aparitiile si sunetele ce imi bantuiau mintea. Si ratiunea striga, protestand zgomotos sa le indepartez, dar simteam ca era ceva mai presus de mine, ca ma depasea si ca, oricand as incerca sa le gestionez si sa le sterg din memorie, ele erau tot acolo.Asa ca am invatat sa le ignor, sau , cel putin, sa ma prefac ca sunt normala in prezenta altor oameni ca sa nu ma trezesc legata cu o camasa de forta si inchisa intr-o camera complet alba. Atunci chiar as inebuni si ar fi insuportabil sa am certitudinea ca nu sunt normala.
Nu vedeam nimic clar si simplul fapt imi dadea mari dureri de cap. Nu era nimic din ceea ce am mai vazut, nu erau amintiri chinuitoare ce ma torturau pana la moarte. Nu. Pe acelea stiam sa le controlez cat de cat, in asa fel incat sa nu cad de tot si sa nu ma mai pot ridica.Dar erau doar niste imagini , ca niste fotografii care uneori se miscau lent in fata mea, ca si cum ar fi fost cu incetinitorul. Si nu erau deloc coerente sau precise, de aceea credeam ca inebunesc.
Am vazut o sala de sport ingusta si niste banci de lemn pe marginea ei; imagine deloc cunoscuta, dar deranjanta imediat ce am vazut-o. Salile de sport nu au fost niciodata preferatele mele si ma omora numai gandul ca as putea ajunge iar intr-una. Apoi, niste oameni cu fete indiferente si reci, de aveam impresia ca e un joc de teatru sau ca au fost inghetate de o forta ciudata si extraterestra. Niste rasete usoare, ca de clopotei, pe un fundal alb, apoi niste plansete surde, inecate, care se opreau la perioade nelimitate, ca si cum cineva incerca din rasputeri sa planga dar nu ii ieseau decat niste sughituri nedeslusibile. Lucruri total in antiteza, care se bateau cap in cap, sau mai exact, se bateau in capul meu. Si oricat as fi incercat sa le gasesc sensul, tot nu ma prindeam. Din nou, simteam ca imi scapa ceva destul de important cat sa ma limpezeasca si sa ma faca sa vad lumea din alta perspectiva. Dar erau desarte. Nu pricepeam nimic.Asa ca nici nu ma mai oboseam. Dar erau tot acolo, idiferent de cat de mult incercam sa le indepartez. Erau acolo si imi secau fiecare secunda din linistea interioara.
In alte timpuri, vedeam lucruri mult mai incetosate decat le vad acum. Daca asta chiar ar fi posibil. Am vazut odata un trandafir alb patat cu rosu inchis. Parca era sange. Si apoi,niste stanci intunecate de care se izbeau valurile furioase ale marii, o padure intunecata cu licariri de violet ce se arata repetat, ca si cum incerca sa imi transmita un semnal. Dar nu intelegeam nimic si toate acele imagini pareau sa ma inebuneasca. Ma pierdeam de fiecare data cand vedeam padurea , care la prima vedre parea doar o poza, dar cu cat o vedeam mai des, cu atat imi dadeam seama ca e imensa, ca te poti rataci indelung in ea, ca poti cauta ceva acolo fara nicio tinta, dar ma opream inainte sa ajung sa ma dau cu capul de pereti. Nimic nu avea sens. Dar cea mai ciudata dintre toate, a fost o camera goala , fara nimic inauntru, cu ferestre sparte si bucati de sticla inconjurand cuprinsul. A fost prima imagine care chiar mi-a captat interesul asa incat m-am concentrat pe ea. A inceput apoi sa se invarta, totul, ca si cum ar fi fost pe o roata; si am vazut un pistol incarcat si aruncat langa geam, plin de sange si cu amprentele unei maini murdare imprimate pentru totdeauna pe el. M-am concentrat mai tare pe ea, exagerat de curioasa de posesorul ei si...intr-un final l-am vazut. Era cu spatele, uitandu-se la ceva intins pe podea, nu mi-am dat seama ce era, dar cred ca era o fata; avea parul brunet, geaca de piele neagra si maini pline de sange. Am stat 3 secunde ca sa caut prin imagini cine era fata , dar chiar atunci, baiatul brunet s-a intors si m-a strafulgerat cu o privire otelita. Am inghetat si mintea mi s-a golit de orice imagine. Am fost prea speriata ca sa incerc sa revad acele scene si brusc infrigurata.Cu siguranta asa ceva nu era posibil si m-am gandit la cateva alternative de iluzii. Poate doar imi imaginam toate; dar nu eram eu suficient de creativa cat sa creez imagini atat de diferite incontinuu si nici atat de masochista cat sa ma torturez uitandu-ma la ele fara alta sansa de a le ignora si neintelegan nimic din tot ce imi ilustreaza. M-am gandit profund la ce insemna acea aparitie in mintea mea si la cum faptul ca ma concentrasem indelung pe ea ma facuse sa vad si mai multe. Dar n-am mai incercat vreodata sa inteleg mesajul ce incerca sa mi-l transmita creierul, toata acea tacere apasatoare care parea ca sufoca intreaga camera, sangele de pe pistolul criminalului si de pe mainile lui sau umbra incremenita si incetosata ce statea intinsa pe podeaua camerei. Nu. N-am mai incercat sa inteleg pentru ca simteam tot mai mult ca n-are logica. Si, in cateva zile, am fost sigura ca totul fusese atat de absurd incat nici n-am mai incercat sa scormonesc in memorie sa-mi amintesc detaliile. Eram convinsa ca mintea imi juca feste si nu vroiam sa fiu nevoita sa fac o vizita la psiholog. Imi ajungeau toata galagia si haosul din minte , cu toate sunetele asurzitoare ce le auzeam in ultima perioada si strigatele de advertisment fara rost, pentru eternitate. Dar tot nu puteam sa scap de ele. Si nu ma mai puteam preface ca nu le aud, din moment ce pareau ca imi striga in fata tot felul de cuvinte. Si nu vroiam sa ma concentrez iar pe ele, nu vroiam sa ma sperii. Un singur episod infricosator, parca desprins dintr-un film de froaza, imi era de ajuns. Nu vroiam mai multe. Dar imaginile si sunetele continuau sa ma bantuie zilnic, rascolindu-ma si impletindu-se cu visele mele si transformandu-se in cosmare. Nu aveam sa scap de ele daca nu faceam ceva. Si habar n-aveam ce.

luni, 5 iulie 2010

Timp


Orologiul batea ultima oara. S-a auzit un "tic" puternic si apoi doar liniste, desi toti asteptau acel "tac".Secundele, minutele, orele, zilele se imprastiau in aer ca pulberea, ratacind in imensitate. Si nu au mai existat clipe, momente, vorbe. Totul se risipisera ca nisipul in clepsidra, hoinarind fara nicio destinatie.Amintirile, regretele, cuvintele efemere rostite doar o data pluteau in adancul cerului, se rupeau de insemnatatea lor, se pierdeau in mii de sensuri si capatau alte forme. Orizontul era plin de cuvinte si imagini, aranjate in toate partile, ca niste piese de puzzle ce asteptau sa fie puse laolalta. Oamenii le priveau cu ochii plini de durere, unii cu lacrimi , altii cu o resemnare apasatoare. Dar nimeni nu deranja tacerea profunda in care s-a cufundat intreaga suflare.
Parea un memonent unic; de cugetare, de revederea trecutului si plangerea greselilor. Dar fara posibilitatea de a te intoarce acolo, de a repara toate erorile. Pur si simplu, iti priveai faptele patimitoare intepenit, fara sa poti face nimic. Ca o recapitulare. Una dureroasa pentru ca , la un moment dat, iti dadeai seama ca trecutul tau a fost dominat de greseli, de lacrimi, de nedreptati. Si din nou, nu poteai face nimic. Asa ca doar priveai.Si linistea te cuprindea in mrejele ei tinandu-te strans, astfel ca n-aveai cum sa scapi.
O mana tremuranda intinsa dupa tine, sunetul vag a unor pasi scartaind pe podea, niste cuvinte dureroase spuse intr-un moment de cumpana, un zambet firav in semn de scuza, cateva lacrimi asteptand sa tasneasca din coltul ochiului, o lumina difuza trecand prin inaltul cerului, prea putine regrete pentru tot ce a fost, prea multe asteptari zadarnice pentru viitor, atat de multe iluzii si vise desarte... si apoi loviturile, una dupa alta, fiecare mai dureroasa decat cealalta si caderea neintrerupta, tot mai adanca, zvacnirile unui trup care-si dadea duhul, o ultima dorinta fara sens spusa unei persoane insignifiante, intunericul absolut ce a urmat si nimicul ravasit in care toti au patruns. Memoriile a mii de oameni, sau doar a unuia. Trairi incetosate, inchise undeva cu cheia si apoi eliberate de o forta nebanuita. Cuvinte consolatoare care si-au pierdut intreaga forma, sonoritate. Regretele incete si atat de greu rostite a unei fiinte deplorabile. Dar nimic conceret. Totul se invartea in jurul cuiva invizibil inexistent. Si le priveai nelinistit cum capata diferite intelesuri, cum se misca si devin din ce in ce mai accentuate, amintindu-ti de perioade sfarsite, epuizate, ale vietii tale. Dar nu era nimic acolo. Toate erau dovezi ale trecerii neregulate a timpului, marturii nespuse a greselilor de mult uitate; toate izvorau de undeva din interior. Din interiorul tau. Pentru ca timpul nu asteapta o secunda sa castigi tot ceea ce ai visat, un minut sa termini de scris jurnalul care te-ar fi putut face mult mai fericit, o ora sa gasesti raspunsul potrivit, o zi sa iti dai seama unde ai clacat, o saptamana sa te intorci la motivul existentei tale, un an sa iti repeti ultima sansa. Nu. Nu asteapta pe nimeni si pe nimic. Doar trecea nepasator tot inainte, lasand urme profunde, rani nevindecate si lacrimi dureroase.

Motive


Franturi de gheata aspra se izbira de pamantul umed, ranindu-l cu raceala lor.Coborau vijelios din cer si se frangeau in eter, ca sulitele. Ma infiorau. N-am vazut nimic mai distrugator ca asta.
Mi-am lasat privirea sa hoinareasca peste geamul inchis, incercand sa numar puntele negre de pe el. Nu era usor, parea ca gheata stergea orice urma de murdarie .Am privit in jos si apoi mi-am dat seama ca nu vroiam sa fac asta. Jos era gol, nimic; un covor vechi acoperea podeaua sparta ce ascundea atat de multe. N-am mai avut curajul sa ma uit.
Erau prea multe la mijloc, prea multe motive, prea multe incertitudini ca sa le las in urma. Ma bantuiau neincetat si nu imi permitau sa gandesc limpede. Prea multe amintiri. Mi-am strans ochii. Era mai rau sa ma gandesc la ele, sa le analizaz, decat sa le traiesc. Subconstientul meu pastrase atat de clar amintirile, atat de limpede, incat aveam impresia ca respir prin ele. Ca nu pot rezista fara ele. Dar era gresit. Nu imi faceau bine. Vroiam sa scap, sa fug, sa ma pierd in lume si sa ma prefac ca sunt una de-a lor; dar uram din tot sufletul toate acele mastile. Nu mai vroiam sa traiesc in trecut. Nu vroiam sa reinvii decorul, sa gasesc personajele mascate in oameni buni, sa joc iarasi deprimant pe scena vietii. Si totusi, toate veneau de la sine, simteam ca nu ma mai pot elibera de sfori, ca tot timpul cineva ma tragea inainte si inapoi si ma frangeam la mijloc; ca o papusa, dar una prea fragila pentru acea piesa.
Totul parea la limita. Nu existau bucati de gheata perfecte, care sa despice pamantul exact; erau doar cateva imperfectiuni care incercau, dar nu reuseau. Ca motivele mele, mereu in miscare, mereu dand iluzia ca vor reusi; dar cazand intotdeauna in fata argumentelor solide. Brusc, aerul paru mai greu de respirat, sufocant. Ma inspaimanta ideea de a cadea mereu in fata celorlalti, de a nu reusi sa trec peste piedici, de a nu ajunge la capat si doar de a ma invarti in jurul marginilor, fara a vedea nucleul.
Am deschis geamul. Aerul nocturn ma izbi in fata cu puterea lui. Era mult mai incarcat ca de obicei, simteam raceala strabatandu-mi trupul. Nu luasem inca o decizie. Urma iar sa ma invart printre principii si iluzii, sa plang pentru nimicuri si sa ma cert pentru fiecare. Centrul tuturor nu il vedeam, dar marginile le stiam atat de bine, mereu traind pe langa ele, mereu incercand sa ajung mai departe, dar totusi stagnand intr-un singur loc, in timp ce batalia principala se dadea inauntrul meu. Nu gaseam suficiente motive. Nu vedeam clar totul, mereu imi scapa ceva. Ceva important, pentru ca daca nu ar fi existat asa ceva, poate as fi putut sa merg mai departe,sa nu mai ratacesc si sa ma impiedic atat de des, sa calc pe langa gropi si sa ma avant inainte.Poate drumul nu ar mai fi fost atat de incurcat, serpuind peste adevaruri si conducand spre semi intuneric, mereu spre purgatoriul sublim; poate ar fi aratat doar o cale, drept inainte, fara opriri, fara incetiniri; perfect pietruit catre lumina. Si candva, in toata acea ceata densa ce invaluia intreg orizontul, as fi vazut lumina.

duminică, 4 iulie 2010

Picaturi


Ploua.Picaturile reci se topeau pe geamul fumuriu , tunetele puternice se frangeau pe cer, fulgerele spintecau in doua pamantul. Eterul se elibera de lanturile sufocarii si sufla rece peste intreaga zidire. Perdeaua de picaturi se intensifica si mai mult si uda tarana proaspata.
Priveam in gol, undeva departe, incercand sa trec de granitele posibilului si tinzand dupa dulcea inconstienta. Stand asa, visand lucruri marunte si superficiale, n-am mai simtit nimic. Si pentru prima oara, nu m-am mai zbatut pe podea sa inec in uitare amintirile, n-am mai varsat lacrimi amare, n-am mai simtit suferinta strapungandu-mi oasele, patima biruindu-ma; n-am mai simtit nimic. Si in acel nimic coplesitor, am vazut ca pot trai si asa. Pot respira fara sa simt privirea lui mangaindu-ma, atingerea delicata infiorandu-ma, soaptele calde consolandu-ma...
Am clipit ca sa pot vedea din nou cerul. Dar n-am putut. Ceva ud si fierbinte ma impiedica. M-am incruntat, simtind picaturi de apa curgand incet pe fata mea. Geamul era inchis, dar puteam simti raceala gaurindu-mi spatele. Mi-am ridicat privirea si apoi am vazut. Plangeam. Dar nu era durere, regret, pierdere in lacrimile acelea. Erau atat de pure, de fine , de inocente. Am zambit. Gestul m-a suprins; nu eram obisnuita sa ma afund atat de mult in obisnuita amortire incat sa nu o mai simt deloc. Dar acum...era diferit. Ceva se schimbase.
Ploaia incetase. O lumina difuza licarea fantomatic pe cerul azuriu. Mi-am sters lacrima ca sa o pot vedea. Picaturile inghetate de ploaie ce cazusera violent pe pamant stersera tot. Pt ca nu mai simteam nimic sagetandu-ma, nu mai eram atacata de memorii stinse, nu mai ingenuncheam incercand sa distrug tot ce mai ramasese intact in mine. Cerul plansese destul pentru mine. Acum era randul meu sa rad.
Zambeste!Lacrimile nu te vor lasa sa vezi lumina!