duminică, 4 iulie 2010

Picaturi


Ploua.Picaturile reci se topeau pe geamul fumuriu , tunetele puternice se frangeau pe cer, fulgerele spintecau in doua pamantul. Eterul se elibera de lanturile sufocarii si sufla rece peste intreaga zidire. Perdeaua de picaturi se intensifica si mai mult si uda tarana proaspata.
Priveam in gol, undeva departe, incercand sa trec de granitele posibilului si tinzand dupa dulcea inconstienta. Stand asa, visand lucruri marunte si superficiale, n-am mai simtit nimic. Si pentru prima oara, nu m-am mai zbatut pe podea sa inec in uitare amintirile, n-am mai varsat lacrimi amare, n-am mai simtit suferinta strapungandu-mi oasele, patima biruindu-ma; n-am mai simtit nimic. Si in acel nimic coplesitor, am vazut ca pot trai si asa. Pot respira fara sa simt privirea lui mangaindu-ma, atingerea delicata infiorandu-ma, soaptele calde consolandu-ma...
Am clipit ca sa pot vedea din nou cerul. Dar n-am putut. Ceva ud si fierbinte ma impiedica. M-am incruntat, simtind picaturi de apa curgand incet pe fata mea. Geamul era inchis, dar puteam simti raceala gaurindu-mi spatele. Mi-am ridicat privirea si apoi am vazut. Plangeam. Dar nu era durere, regret, pierdere in lacrimile acelea. Erau atat de pure, de fine , de inocente. Am zambit. Gestul m-a suprins; nu eram obisnuita sa ma afund atat de mult in obisnuita amortire incat sa nu o mai simt deloc. Dar acum...era diferit. Ceva se schimbase.
Ploaia incetase. O lumina difuza licarea fantomatic pe cerul azuriu. Mi-am sters lacrima ca sa o pot vedea. Picaturile inghetate de ploaie ce cazusera violent pe pamant stersera tot. Pt ca nu mai simteam nimic sagetandu-ma, nu mai eram atacata de memorii stinse, nu mai ingenuncheam incercand sa distrug tot ce mai ramasese intact in mine. Cerul plansese destul pentru mine. Acum era randul meu sa rad.
Zambeste!Lacrimile nu te vor lasa sa vezi lumina!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu