Timp

Orologiul batea ultima oara. S-a auzit un "tic" puternic si apoi doar liniste, desi toti asteptau acel "tac".Secundele, minutele, orele, zilele se imprastiau in aer ca pulberea, ratacind in imensitate. Si nu au mai existat clipe, momente, vorbe. Totul se risipisera ca nisipul in clepsidra, hoinarind fara nicio destinatie.Amintirile, regretele, cuvintele efemere rostite doar o data pluteau in adancul cerului, se rupeau de insemnatatea lor, se pierdeau in mii de sensuri si capatau alte forme. Orizontul era plin de cuvinte si imagini, aranjate in toate partile, ca niste piese de puzzle ce asteptau sa fie puse laolalta. Oamenii le priveau cu ochii plini de durere, unii cu lacrimi , altii cu o resemnare apasatoare. Dar nimeni nu deranja tacerea profunda in care s-a cufundat intreaga suflare.
Parea un memonent unic; de cugetare, de revederea trecutului si plangerea greselilor. Dar fara posibilitatea de a te intoarce acolo, de a repara toate erorile. Pur si simplu, iti priveai faptele patimitoare intepenit, fara sa poti face nimic. Ca o recapitulare. Una dureroasa pentru ca , la un moment dat, iti dadeai seama ca trecutul tau a fost dominat de greseli, de lacrimi, de nedreptati. Si din nou, nu poteai face nimic. Asa ca doar priveai.Si linistea te cuprindea in mrejele ei tinandu-te strans, astfel ca n-aveai cum sa scapi.
O mana tremuranda intinsa dupa tine, sunetul vag a unor pasi scartaind pe podea, niste cuvinte dureroase spuse intr-un moment de cumpana, un zambet firav in semn de scuza, cateva lacrimi asteptand sa tasneasca din coltul ochiului, o lumina difuza trecand prin inaltul cerului, prea putine regrete pentru tot ce a fost, prea multe asteptari zadarnice pentru viitor, atat de multe iluzii si vise desarte... si apoi loviturile, una dupa alta, fiecare mai dureroasa decat cealalta si caderea neintrerupta, tot mai adanca, zvacnirile unui trup care-si dadea duhul, o ultima dorinta fara sens spusa unei persoane insignifiante, intunericul absolut ce a urmat si nimicul ravasit in care toti au patruns. Memoriile a mii de oameni, sau doar a unuia. Trairi incetosate, inchise undeva cu cheia si apoi eliberate de o forta nebanuita. Cuvinte consolatoare care si-au pierdut intreaga forma, sonoritate. Regretele incete si atat de greu rostite a unei fiinte deplorabile. Dar nimic conceret. Totul se invartea in jurul cuiva invizibil inexistent. Si le priveai nelinistit cum capata diferite intelesuri, cum se misca si devin din ce in ce mai accentuate, amintindu-ti de perioade sfarsite, epuizate, ale vietii tale. Dar nu era nimic acolo. Toate erau dovezi ale trecerii neregulate a timpului, marturii nespuse a greselilor de mult uitate; toate izvorau de undeva din interior. Din interiorul tau. Pentru ca timpul nu asteapta o secunda sa castigi tot ceea ce ai visat, un minut sa termini de scris jurnalul care te-ar fi putut face mult mai fericit, o ora sa gasesti raspunsul potrivit, o zi sa iti dai seama unde ai clacat, o saptamana sa te intorci la motivul existentei tale, un an sa iti repeti ultima sansa. Nu. Nu asteapta pe nimeni si pe nimic. Doar trecea nepasator tot inainte, lasand urme profunde, rani nevindecate si lacrimi dureroase.