Motive

Franturi de gheata aspra se izbira de pamantul umed, ranindu-l cu raceala lor.Coborau vijelios din cer si se frangeau in eter, ca sulitele. Ma infiorau. N-am vazut nimic mai distrugator ca asta.
Mi-am lasat privirea sa hoinareasca peste geamul inchis, incercand sa numar puntele negre de pe el. Nu era usor, parea ca gheata stergea orice urma de murdarie .Am privit in jos si apoi mi-am dat seama ca nu vroiam sa fac asta. Jos era gol, nimic; un covor vechi acoperea podeaua sparta ce ascundea atat de multe. N-am mai avut curajul sa ma uit.
Erau prea multe la mijloc, prea multe motive, prea multe incertitudini ca sa le las in urma. Ma bantuiau neincetat si nu imi permitau sa gandesc limpede. Prea multe amintiri. Mi-am strans ochii. Era mai rau sa ma gandesc la ele, sa le analizaz, decat sa le traiesc. Subconstientul meu pastrase atat de clar amintirile, atat de limpede, incat aveam impresia ca respir prin ele. Ca nu pot rezista fara ele. Dar era gresit. Nu imi faceau bine. Vroiam sa scap, sa fug, sa ma pierd in lume si sa ma prefac ca sunt una de-a lor; dar uram din tot sufletul toate acele mastile. Nu mai vroiam sa traiesc in trecut. Nu vroiam sa reinvii decorul, sa gasesc personajele mascate in oameni buni, sa joc iarasi deprimant pe scena vietii. Si totusi, toate veneau de la sine, simteam ca nu ma mai pot elibera de sfori, ca tot timpul cineva ma tragea inainte si inapoi si ma frangeam la mijloc; ca o papusa, dar una prea fragila pentru acea piesa.
Totul parea la limita. Nu existau bucati de gheata perfecte, care sa despice pamantul exact; erau doar cateva imperfectiuni care incercau, dar nu reuseau. Ca motivele mele, mereu in miscare, mereu dand iluzia ca vor reusi; dar cazand intotdeauna in fata argumentelor solide. Brusc, aerul paru mai greu de respirat, sufocant. Ma inspaimanta ideea de a cadea mereu in fata celorlalti, de a nu reusi sa trec peste piedici, de a nu ajunge la capat si doar de a ma invarti in jurul marginilor, fara a vedea nucleul.
Am deschis geamul. Aerul nocturn ma izbi in fata cu puterea lui. Era mult mai incarcat ca de obicei, simteam raceala strabatandu-mi trupul. Nu luasem inca o decizie. Urma iar sa ma invart printre principii si iluzii, sa plang pentru nimicuri si sa ma cert pentru fiecare. Centrul tuturor nu il vedeam, dar marginile le stiam atat de bine, mereu traind pe langa ele, mereu incercand sa ajung mai departe, dar totusi stagnand intr-un singur loc, in timp ce batalia principala se dadea inauntrul meu. Nu gaseam suficiente motive. Nu vedeam clar totul, mereu imi scapa ceva. Ceva important, pentru ca daca nu ar fi existat asa ceva, poate as fi putut sa merg mai departe,sa nu mai ratacesc si sa ma impiedic atat de des, sa calc pe langa gropi si sa ma avant inainte.Poate drumul nu ar mai fi fost atat de incurcat, serpuind peste adevaruri si conducand spre semi intuneric, mereu spre purgatoriul sublim; poate ar fi aratat doar o cale, drept inainte, fara opriri, fara incetiniri; perfect pietruit catre lumina. Si candva, in toata acea ceata densa ce invaluia intreg orizontul, as fi vazut lumina.