Era totul atat de vag si de difuz incat nu imi putea aminti de nimic din trecut. Vedeam imagini incetosate si iluzii nedefinite si incercam din rasputeri sa le ignor, dar esuam lamentabil in speranta zadarnica de a-mi bloca toate aparitiile si sunetele ce imi bantuiau mintea. Si ratiunea striga, protestand zgomotos sa le indepartez, dar simteam ca era ceva mai presus de mine, ca ma depasea si ca, oricand as incerca sa le gestionez si sa le sterg din memorie, ele erau tot acolo.Asa ca am invatat sa le ignor, sau , cel putin, sa ma prefac ca sunt normala in prezenta altor oameni ca sa nu ma trezesc legata cu o camasa de forta si inchisa intr-o camera complet alba. Atunci chiar as inebuni si ar fi insuportabil sa am certitudinea ca nu sunt normala.
Nu vedeam nimic clar si simplul fapt imi dadea mari dureri de cap. Nu era nimic din ceea ce am mai vazut, nu erau amintiri chinuitoare ce ma torturau pana la moarte. Nu. Pe acelea stiam sa le controlez cat de cat, in asa fel incat sa nu cad de tot si sa nu ma mai pot ridica.Dar erau doar niste imagini , ca niste fotografii care uneori se miscau lent in fata mea, ca si cum ar fi fost cu incetinitorul. Si nu erau deloc coerente sau precise, de aceea credeam ca inebunesc.
Am vazut o sala de sport ingusta si niste banci de lemn pe marginea ei; imagine deloc cunoscuta, dar deranjanta imediat ce am vazut-o. Salile de sport nu au fost niciodata preferatele mele si ma omora numai gandul ca as putea ajunge iar intr-una. Apoi, niste oameni cu fete indiferente si reci, de aveam impresia ca e un joc de teatru sau ca au fost inghetate de o forta ciudata si extraterestra. Niste rasete usoare, ca de clopotei, pe un fundal alb, apoi niste plansete surde, inecate, care se opreau la perioade nelimitate, ca si cum cineva incerca din rasputeri sa planga dar nu ii ieseau decat niste sughituri nedeslusibile. Lucruri total in antiteza, care se bateau cap in cap, sau mai exact, se bateau in capul meu. Si oricat as fi incercat sa le gasesc sensul, tot nu ma prindeam. Din nou, simteam ca imi scapa ceva destul de important cat sa ma limpezeasca si sa ma faca sa vad lumea din alta perspectiva. Dar erau desarte. Nu pricepeam nimic.Asa ca nici nu ma mai oboseam. Dar erau tot acolo, idiferent de cat de mult incercam sa le indepartez. Erau acolo si imi secau fiecare secunda din linistea interioara.
In alte timpuri, vedeam lucruri mult mai incetosate decat le vad acum. Daca asta chiar ar fi posibil. Am vazut odata un trandafir alb patat cu rosu inchis. Parca era sange. Si apoi,niste stanci intunecate de care se izbeau valurile furioase ale marii, o padure intunecata cu licariri de violet ce se arata repetat, ca si cum incerca sa imi transmita un semnal. Dar nu intelegeam nimic si toate acele imagini pareau sa ma inebuneasca. Ma pierdeam de fiecare data cand vedeam padurea , care la prima vedre parea doar o poza, dar cu cat o vedeam mai des, cu atat imi dadeam seama ca e imensa, ca te poti rataci indelung in ea, ca poti cauta ceva acolo fara nicio tinta, dar ma opream inainte sa ajung sa ma dau cu capul de pereti. Nimic nu avea sens. Dar cea mai ciudata dintre toate, a fost o camera goala , fara nimic inauntru, cu ferestre sparte si bucati de sticla inconjurand cuprinsul. A fost prima imagine care chiar mi-a captat interesul asa incat m-am concentrat pe ea. A inceput apoi sa se invarta, totul, ca si cum ar fi fost pe o roata; si am vazut un pistol incarcat si aruncat langa geam, plin de sange si cu amprentele unei maini murdare imprimate pentru totdeauna pe el. M-am concentrat mai tare pe ea, exagerat de curioasa de posesorul ei si...intr-un final l-am vazut. Era cu spatele, uitandu-se la ceva intins pe podea, nu mi-am dat seama ce era, dar cred ca era o fata; avea parul brunet, geaca de piele neagra si maini pline de sange. Am stat 3 secunde ca sa caut prin imagini cine era fata , dar chiar atunci, baiatul brunet s-a intors si m-a strafulgerat cu o privire otelita. Am inghetat si mintea mi s-a golit de orice imagine. Am fost prea speriata ca sa incerc sa revad acele scene si brusc infrigurata.Cu siguranta asa ceva nu era posibil si m-am gandit la cateva alternative de iluzii. Poate doar imi imaginam toate; dar nu eram eu suficient de creativa cat sa creez imagini atat de diferite incontinuu si nici atat de masochista cat sa ma torturez uitandu-ma la ele fara alta sansa de a le ignora si neintelegan nimic din tot ce imi ilustreaza. M-am gandit profund la ce insemna acea aparitie in mintea mea si la cum faptul ca ma concentrasem indelung pe ea ma facuse sa vad si mai multe. Dar n-am mai incercat vreodata sa inteleg mesajul ce incerca sa mi-l transmita creierul, toata acea tacere apasatoare care parea ca sufoca intreaga camera, sangele de pe pistolul criminalului si de pe mainile lui sau umbra incremenita si incetosata ce statea intinsa pe podeaua camerei. Nu. N-am mai incercat sa inteleg pentru ca simteam tot mai mult ca n-are logica. Si, in cateva zile, am fost sigura ca totul fusese atat de absurd incat nici n-am mai incercat sa scormonesc in memorie sa-mi amintesc detaliile. Eram convinsa ca mintea imi juca feste si nu vroiam sa fiu nevoita sa fac o vizita la psiholog. Imi ajungeau toata galagia si haosul din minte , cu toate sunetele asurzitoare ce le auzeam in ultima perioada si strigatele de advertisment fara rost, pentru eternitate. Dar tot nu puteam sa scap de ele. Si nu ma mai puteam preface ca nu le aud, din moment ce pareau ca imi striga in fata tot felul de cuvinte. Si nu vroiam sa ma concentrez iar pe ele, nu vroiam sa ma sperii. Un singur episod infricosator, parca desprins dintr-un film de froaza, imi era de ajuns. Nu vroiam mai multe. Dar imaginile si sunetele continuau sa ma bantuie zilnic, rascolindu-ma si impletindu-se cu visele mele si transformandu-se in cosmare. Nu aveam sa scap de ele daca nu faceam ceva. Si habar n-aveam ce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu