"Nu mai plange. Shht! Gata. S-a terminat. Totul s-a terminat. Nu va mai fi nimic pentru care sa plangi. Va disparea totul. Va trece. Va fi bine. Gata! Nu mai plange."
Ea nu plangea cu mine. Plangea pentru mine. N-am inteles de ce ma consola, ce motiv avea sa stea langa mine si sa-mi mangaie ranile, ranindu-se singura cu dezolarea mea, n-am inteles ce o retinea alaturi de mine...dar nu am protestat. Am stat asa, cu lacrimi in ochii goi si infrigurata, uitandu-ma departe in orizont, incercand sa conturez putina speranta cu ochii, dar esuand lamentabil. Nici nu mai stiam la ce ma uit. Vedeam varfurile brazilor inalti inaltandu-se in zare, cerul revarsandu-se in aramiu, intunecandu-si boltile si inecandu-si putinele raze de soare ce mai hoinareau ratacite in imensitatea lui.Amurgul se prelinse incet adormind imprejurimea si conducand-o intr-un dulce abis.
Nu ma durea. Nu simteam niciun fel de suferinta, nu aveam nicio rana nevindecata ce pulsa dureros inauntrul meu; nu aveam regrete, nu imi era teama. Eram goala de sentimente. Si tocmai de aceea eram asa. Tanjeam inauntrul meu dupa o simtire, cat de mica, dar era zadarnic. Nicio licarire de speranta nu reusi sa patrunda in adancul pustietatii sufletului meu. Era starea continua de purgatoriu, de resemnare, de goliciune ce ma manca pe dinauntru si ma inebunea. Si plangeam fara sens, fara sa stiu motivul, fara sa am vreo explicatie; doar lasam lacrimile fierbinti sa cada si sa umezeasca pamantul. Era inutil. Nu rezolvam nimic. Nu faceam nimic ca sa schimb nimicul in care traiam. Nu. Doar priveam inlacrimata cum asfintitul se asterne mut peste intreaga zidire.
Uitasem ca ea inca era alaturi de mine. Avea o mana pusa in jurul umerilor mei si ma strangea usor. Privirea ii era atintita departe, cugetand la lucruri imposibile; fata ii era inexpresiva si tacuta. Nimeni nu deranja simplitatea peisajului, domoala liniste ce se scurgea incet-incet, odata cu lumina. Soarele isi mai trimise o ultima raza fragila ce se franse la jumatatea drumului, apoi se ascunse printre arborii maiestuosi. Auzeam cantecul greierilor si mici chicoteli de copii.
Am inchis ochii si mi-am pus o mana in jurul taliei ei mici. Am zambit putin si ea mi-a intors gestul cu un ranjet superb. Am inceput sa mergem prin padurea deasa, aproape alunecand pe frunzele umede si ruginii cazute pe tarana.
"Va trece. Nu acum, nu aici. Dar asa va fi. Vei vedea", spunea ea. Mi-am ridicat ochii acum uscati si goi si am privit-o bland.
"Da...va trece. Candva. Si cand va trece...nu voi mai fi aici sa vad cum tot ce am construit se prabuseste. Nu voi mai fi aici sa plang fara rost, sa tanjesc dupa sentimente, sa ma hranesc din lacrimi si iluzii vagi. Si vei vedea. Si pentru tine va trece. Vei fi aici sa vezi cum lumea devine cel mai ingrozitor iad si in ciuda focului intens ce se va raspandi, tu vei fi fericita. Pentru ca intotdeauna ai fost trista in rai, macar in iad sa fii fericita."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu