sâmbătă, 25 septembrie 2010

Amar pictat in aramiu


Nu stiu cat timp am stat acolo. Dar stiu ca am stat mult. Secundele treceau taragant, minutele suspendate atarnand de un fir de ata atat de subtire...Dar nu vroiam sa plec. Eram prea fascinata de tot ce vedeam.

Tabloul inalt , ce adapostea un superb peisaj de toamna ma lasa fara cuvinte. Frunzele aramii imprastiate pe poteca pietruita, copacii batrani si maiestuosi impietriti intr-o eterna suspinare... Cocorii melancolici ocolind ramurile subrede ale arborilor si continuandu-si lungul zbor in eterul umed, picurii marunti si reci de ploaie curgand din cerul brum, toate acestea erau pictate atat de real, de artistic, incat simteam fiorii inghetati ai toamnei rascolindu-ma. Conturul negru al potecii iesea in evidenta, sclipirile sale intunecate umbrind pietrele. Norii negri bantuiau intreaga zidire, hoinarind pe bolta cereasca precum niste pustinici innegurati.

Culori precum gri, aramiu, roscat inchis, galbui intunecat dominau imaginea, dandu-i un aspect sobru, trist. Toata melancolia desenata pe o foaie de hartie era atat de vie... Copacii parca isi jeluiau soarta amara, sub cerul neiertator. Frunzele plouate salasluiau risipite resemnandu-se jos, in umbra. Nu era nimeni acolo, dar strigatele de suferinta pareau intiparite in vesnicie. Natura moarta, ce isi asteapta sfarsitul, era atat de trista in toata fiinta ei, incat nu era nevoie de lacrimi omenesti pt a reprezenta plansul. Stropii desi si reci se strecurau imperceptibil pe fiecare frunza, facand-o sa para plansa. Si cu toate astea, nu mi-am putut lua ochii de la tablou. Era atat de puternic, de profund... Transmitea atat de multe cuvinte, ganduri, in atat de putine elemente. Era un tablou static, dar in minte imi cutreierau disperarile naturii fata de inghetata toamna.

Amarul pictat in aramiu. Asta era. Acolo era concentrata toata durerea si melancolia unui sfarsit de toamna inghetat, dar nu era negru, nu era doar o umbra nedeslusita pictata pe o foaie de hartie. Era un aramiu inchis, trist, ce parca isi plangea veacul prin lemnul tabloului.

6 comentarii:

  1. foarte tare! imi place, desi pare putin trsit:) dar dupa toamna si iarna vine iar primavara:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc:X Da...toamna intotdeauna e mai melancolica...

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce frumos ai scris! Imi place mult postarea aceasta:*:*:* si... stai linistita, vine ea vara, trebuie doar sa astepti...:) si sa nu irosesti timpul tanjind dupa ea... va veni atunci cand va fi timpul:*

    RăspundețiȘtergere
  4. Minunat, ca întotdeauna! Felicitări!

    RăspundețiȘtergere
  5. Multumesc.Ma bucur ca ti-a placut.:X:X

    RăspundețiȘtergere