Am fost acolo. Nu mi-a placut. Am fost, dar n-am stat. N-am mai putut suporta. Dar am fost, oricat as incerca sa ascund asta, am fost. Si nu vreau sa ma intorc niciodata. Aceasta nu e o scrisoare. Nu am cui sa-i scriu. Sau as avea, dar nu simt atatea cat sa le pun pe hartie. Sunt doar ganduri. Mult, mult prea multe ganduri. N-am mai simtit nimic de atunci. Nimic. Si m-am zbatut sa respir, sa clipesc, sa revin la normal. N-am reusit. Chiar si acum, cand amintirea aceea pare atat de indepartata, o simt proaspata si gata sa ma atace. M-am luptat cu aerul, nu mai vedeam nimic. N-am reusit. Am intrat in agonie si n-am mai iesit. Si totul s-a pierdut. Eu m-am pierdut, rostul s-a pierdut, totul s-a pierdut. Nu mi-am revenit curand. Pluteam intr-un infinit static, cetos. Nimic nu era la locul lui, pentru ca nu exista niciun loc in care sa apartii. Nu ma zbateam, nu ma zvarcoleam, pentru ca nu aveam de ce. Am stat, am stat si am asteptat sa treaca. N-a trecut. Si atunci mi-am dat seama ca asteptarea si speranta sunt lucruri atat de relative, incat te pierzi in insemnatatea lor. Ceea ce astepti nu vine, ceea ce speri nu se intampla. Se intampla alte lucruri. Prea incurcate, prea neintelese, prea multe. Agonia nu mai era un cuvant. Era o temelie dupa care se construiau mii de alte temeri.Era un infinit ireal in care se avantau atatea. Era un abis, tot mai intunecat si adanc, in care puteai cadea, dar nu te puteai inalta. Era nimic si totul. Era ireal, dar exista atat de clar. Era neinteles si sobru, dar nimeni nu incerca sa afle. Dar ca sa nu se darame totul in fata mea, am asteptat. Si nu s-a intamplat nimic, pt ca nu vroiam sa se intample. Nu mai puteam suporta sa vad cum totul se darama in fata mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu